Document de lucru: CONCLUZII.md

Concluzii: ce reiese din toată cercetarea despre ș și ț

Sinteză finală, 27 octombrie 2026. Am folosit:

• cercetarea web (note/, SURSE.md);
• documentele verificate pe imagine (imagini/01-08);
• cele patru cărți extrase integral: Maior 1819, Boerescu 2014, Cazimir 2006, Dragnev & Gumenâi 2003.

Marcaje:

• ✔ = verificat de mine în sursă (text sau imaginea paginii);
• (B) / (C) / (D) = după Boerescu / Cazimir / Dragnev & Gumenâi, fără original văzut.

1. Rezultatul, pe scurt

1. ș și ț sunt o invenție a cărturarilor ardeleni, nu a unei instituții. Între 1804 și 1826 se conturează: Șincai, Maior, apoi Csokotis și Maniu Montan'.
2. Statul le-a preluat abia după o jumătate de secol: școlile din Țara Românească în 1856-1858 (în februarie 1856, din chirilica Eforiei mai rămăsese doar ъ ✔), administrația prin ordinul lui Ion Ghica (1860).
3. Academia Română le-a făcut obligatorii prin votul din 14 aprilie 1880, pe raportul lui Titu Maiorescu: „totdéuna ş și ţ”. Statul a urmat prin decrete regale. În 15 mai 1881 regulile au devenit obligatorii în școli și manuale ✔. În martie 1907, ortografia din 1904 a fost declarată „oficială și obligatorie” pentru toate autoritățile ✔ (note/09).
4. Forma de virgulă a fost fixată normativ abia în 2003, la cererea standardizatorilor de calculatoare. Nu e o invenție modernă, ci o revenire la deosebirea pe care o avea deja Maior în 1819.
5. Identitate: litera (s/t latin + semn) e un produs al ideologiei latiniste, deci al identității. Semnul în sine a fost gândit practic, ca ajutor la citire. Virgula a fost argumentată tehnic, dar în practică a ajuns marca distinctivă a scrisului românesc.
6. Unicitate: perechea ș + ț cu virgulă e specific românească. Ironia e că ş-ul turcesc din 1928 a fost luat din română ✔.

2. Cine a decis: drumul semnului, 200 de ani

Dacă trebuie un singur nume:

• pentru invenție, Petru Maior (1819): singurul care le-a pus într-un sistem explicat, verificat în carte;
• pentru decizia oficială, Academia Română prin Titu Maiorescu (14 aprilie 1880);
• pentru virgulă, Institutul de Lingvistică al Academiei (2003).

3. A fost o decizie de identitate? Răspunsul, pe straturi

Identitatea a fost disputată, nu un consens:

• tinerii voiau „litera străbună”; un boier din 1861 numea literele latine „litere străine” (C p. 121);
• votul cititorilor lui Heliade din 1844 a ieșit 616 la 27 (C p. 110).

Identitatea avea trei fețe:

• latinitatea (originea);
• orientarea spre Occident contra Răsăritului: Iancu Văcărescu spunea „la nord niciodată” (C p. 101-102);
• modernitatea și moda, teza lui Cazimir: alfabetul se schimbă odată cu portul, de la ișlic la frac.

4. Ce reiese doar din punerea tuturor surselor laolaltă

1. Numele „codiță” are 200 de ani. Csokotis (1819) numea semnul „códâ” (coadă) ✔. DOOM3 (2021) notează că în școala primară semnul se numește „codiță”.
2. Virgula e o revenire, nu o noutate. La Maior (1819), semnul de sub t e detașat de literă, iar coada lui ç e lipită, pe aceeași pagină ✔. Montan' îi dă forma de virguliță în 1826 ✔ (original). Academia îl numește „sedilă francesă” în 1880, dar în 1895 îl desenează ca virgulă ✔. În 2003 i se recunoaște oficial forma. Numele francez vine chiar din argumentul lui Maiorescu: sedila e „obşteşte cunoscută din limba francesă” (Critice, p. 211-212) ✔.
3. Din opțional, obligatoriu. În 1819 semnul era folosit după nevoie: mai des sub t decât sub s și rar înainte de i ✔. Cuvântul „totdéuna” din regula din 1880 e cel care l-a transformat în literă propriu-zisă ✔.
4. Compromisul dintre etimologie și fonetică:
   • Maior scria [ț] în două feluri, după originea latină a cuvântului;
   • Societatea Academică (1869-1871) voia fără semne (serpi);
   • Academia din 1880 păstrează litera latină ca formă, dar o folosește fonetic, la fel pentru același sunet. Așa a dispărut ç, iar țeapă (din cippus) se scrie cu ț.
5. ш și ц au rezistat mult, dar n-au fost disputate.
   • În normele școlare din Țara Românească, încă în decembrie 1850 ✔;
   • în Curierul lui Heliade, până în 1846 (C, verificat pe imagine);
   • dispar între 1850 și 1856. Lupta lungă a fost pentru â/î (până în 1993), nu pentru ș/ț. Boerescu: alegerea lui s și t „nu a pus probleme speciale”.
6. Semnul a fost o punte în tranziție. În tipografia lui Heliade, semnul de sub literă era pus și pe slove chirilice (щ, џ, 1845-1847) (B). În aceeași tipografie apăreau și literele hibride ф/f, ж/j, р/r (1837-1847) ✔.
   • Literele hibride au dispărut. Unicode a refuzat să le codifice în 2024 ✔.
   • ș și ț, inventate tot ca soluție de tranziție, au rămas și au coduri proprii din 1999.
7. O buclă istorică. ş românesc → preluat de turci în 1928 ✔ → unificat cu cel turcesc în standardele de calculator (1987-1999) → separat din nou la cererea României (1997-2003). Legătura cauzală dintre 1928 și unificare e o deducție, nu e documentată.
8. Trecerea s-a încheiat de trei ori:
   • în Principate, 1860-1862;
   • în Biserică, 1881;
   • în Basarabia, 1918 și apoi definitiv la 31 august 1989 (D). De fiecare dată argumentul a fost romanitatea.

4b. Contextul politic (vezi note/08 și planșa 14)

• Trecerea la alfabetul latin a venit în jurul Micii Uniri (1859), nu al Marii Uniri (1918).
• ş și ţ au fost inventate în Imperiul Habsburgic (Buda, Viena, Sibiu).
• Ardealul și Bucovina au trecut la alfabetul latin în 1860, sub Austria, prin comisii convocate de Viena. Dar fără ş și ţ: Cipariu scria si, ti ✔, iar Pumnul punea o bară deasupra (s̄, t̄, gramatica din 1864) ✔. Revista ASTREI, Transilvania, trece la ş și ţ abia din ianuarie 1890 ✔ (planșa 14, refăcută pe 30.10).
• Dobrogea a intrat în 1878 într-o Românie care scria deja cu litere latine.
• Doar Basarabia și-a schimbat alfabetul odată cu granițele: latin în 1918, chirilic sub URSS, latin din nou în 1989.
• În 1918 s-au unit provincii care aveau deja același alfabet, cu excepția Basarabiei.
• Moldova: prima carte cu litere latine e Catihisul lui Neofit Scriban (Iași, 1838), cu ortografia îngrijită de Petru M. Câmpean. Câmpean descrie semnul de sub t drept „punt seau coma”, cea mai veche mențiune a cuvântului „virgulă” pentru semn găsită de noi (după Boerescu, p. 325).

4c. Legi, tipografii, oameni (actualizare din 27.10, note/09-11)

Legile (note/09). Statul a prescris ş și ţ în trei pași:

• 1860: ordinul lui Ghica, pentru un singur minister;
• 1881: decret regal pentru școli și manuale ✔;
• 1907: decret regal pentru toate autoritățile ✔.

Pe hârtie, forma oficială a fost mereu „sedila francesă”. Virgula devine obligație legală abia în 2006, prin Legea 183/2006 și Ordinul 414/2006, și doar pentru documentele electronice ale instituțiilor publice. Diacriticele sunt cerute explicit în actele de identitate abia din 2021 și în actele de stare civilă din 2024.

Ardealul a primit literele latine prin ordine ale Vienei (1860). Ortografia lui Cipariu, adoptată atunci, a renunțat însă la sedile ✔. Ele revin în revista ASTREI, Transilvania, din ianuarie 1890 ✔. Basarabia e singurul loc unde o lege numește literele: „Ş ş «şe»”, „Ţ ţ «ţe»” (1989).

Tipografiile (note/10). Semnul s-a născut în biroul corectorilor români de la Tipografia Universității din Buda:

• Șincai era acolo „Typi Corrector” ✔;
• Maior era „Regium Revisorem Librorum Budensem” ✔ și își descrie schimbările de litere făcute „fără ca cititorii să observe” ✔;
• tot acolo s-a tipărit, pe banii tipografiei, Lexiconul de la Buda (1825), care a răspândit sistemul ✔.

Forma semnului depinde de tipografie: lunulă la Buda, sedilă la Viena, apostrof sau virgulă la Sibiu și Iași. Ipoteza costului („semnul mic era mai ieftin”) nu explică de ce există semnul: grupurile de litere sh, ss, ts erau gratis, iar cărturarii au ales litera nouă. Explică însă plauzibil forma semnului de după 1819. Formula care rezultă: identitatea a hotărât că există semnul, tipografia a hotărât cum arată.

Oamenii (note/11).

• Inventatorii: preoți greco-catolici din Imperiul Habsburgic, formați la Roma și Viena; niciunul la Paris.
• Decidenții de stat din 1859-1860: laici din generația de la 1848, formați la Paris sau la Berlin.
• Salvatorul semnelor: Maiorescu, de la Junimea, conservator, format la Viena și Berlin. Tatăl său, Ioan Trifu, și-ar fi luat numele „Maiorescu” ca să sublinieze înrudirea cu Petru Maior (S, de confirmat).
• Ruptura a fost între etimologiști și foneticiști, nu între partide.
• În 2003 decizia o iau tehnicieni, nu politicieni.

4d. Completări din 29-30.10

• Înainte de Școala Ardeleană, fiecare scria după vecini (Boerescu, partea a III-a, p. 201-248): Cartea de cântece (Cluj, 1571-1575), Fogarasi (1648), dicționarul anonim din Banat (sh = [ș], o inovație; facsimilul paginii 16, publicat de Hasdeu în 1891 ✔), Halici (1674), Piluzio (Roma, 1677; [ț] în patru feluri, trei pagini ✔), Cantemir, Molnar (1788 ✔ original). Hasdeu (1891) leagă Lugojul, Caransebeșul și Hațegul de o „mișcare literară” românească cu litere latine (1640-1700); acolo, diac însemna „latinus”.
• Piluzio s-a născut la Vignanello, în dieceza Civita Castellana, și a murit la Roma pe 6 ianuarie 1704 (Hierarchia Catholica V, 1952, p. 255 ✔). Catholic-Hierarchy îl dă greșit născut la Città di Castello.
• Nica (Buda, 1813): poemul tipărit cu sistemul lui Maior (după Boerescu, p. 306; originalul negăsit). De aici „Petru Maior, 1813-1819”.
• Maiorescu: argumentul pentru semn vine din precedentul latin (G făcut din C) și din ç-ul francez (Critice, p. 193, 211-212 ✔). Vocabularul „reprezentărilor” vine din psihologia lui Herbart, pe care o expune în prima lui carte (Berlin, 1861 ✔).
• Eforia, 1856: slova chirilică rămasă e ъ ✔ (Cazimir p. 119, Dragnev & Gumenâi p. 100, pe imagine). G. Sion ironizează „pântecosul ъ”. Deci ш și ц ieșiseră deja din alfabetul școlilor.
• Ardealul revine la ş și ţ în 1890: comitetul ASTREI, condus de G. Barițiu, hotărăște pe 21.12.1889 ca Transilvania să fie scrisă „după ortografia stabilită de Academia română” ✔ (note/09). În decembrie 1889 revista scria încă si, Associatiunei.
• Bucovina: în gramatica lui Pumnul (Viena, 1864, p. 8 ✔), Ш = s̄ și Ц = t̄, cu bară deasupra. Cipariu le numește „cedile”.
• Biserica, 1881: regulamentul Sinodului admitea retipărirea „cu litere latine și litere chirilice, după cum trebuința va cere”; în practică s-a tipărit numai cu litere latine (Păcescu 1933, p. 658, 664 ✔ pe pagină; regulamentul însuși nevăzut).
• Decretele din 1881 și 1907 au acum imagini în poveste ✔. Citatul exact din 1907 e „excluziv întrebuințată”.
• Montan' 1826 în original (BCU Iași) ✔: semnul e un apostrof mic, desprins. Citatul corect e „literile Latinesci, quare sŭnt a nóstre” (cu ŭ, ca și în BRV). În „Sunarea Literilor”, lângă „eș” și „țe” stau „es”, „te”, „be”, „de” (nu „ce”).
• Codicele civil al Moldaviei (Iași, 1862, în alfabet de tranziție): n-am găsit nicio scanare online (Biblioteca Academiei, BCU Iași, archive.org, MDZ, Commons).
• Negocierile ISO (1997-1999) au acum documente și imagini: faxul IRS din iulie 1997, semnat Alexandrina Stătescu (nu „Alexandra”); poziția Olandei („with all means available”); compromisul de la Londra (1998); votul pentru ISO 8859-16, 16 pentru și 3 contra (nu 15 la 3); faxul ASRO din 1999. Au durat pentru că ceilalți vedeau în virgulă și sedilă același caracter, schimbarea costa, iar practica românească nu era consecventă (note/04).
• Turcia, 1928 (note/05): raportul comisiei numește semnul „sedilli”, iar legea din 1.11.1928 (Resmî Gazete, 3.11.1928) dă Ş ş cu sedila lipită ✔. Nu există o fază oficială cu virgulă. În presă, formele s-au amestecat din primele luni, după literele fiecărei tipografii (Hâkimiyet-i Milliye, 21.09.1928; Milliyet, 4.01.1929 ✔, la rezoluția scanărilor). Comisia a preluat de la români și felul de a scrie ş fără semn, ca sh („Ştirbei” → „Shtirbei”, raportul, p. XXX ✔).
• București, 1928 ✔: Monitorul Comunal al Municipiului București din 4.11.1928, a doua zi după legea turcă, are pe aceeași pagină semnul desprins (antetul) și cârligul lipit (textul cules mărunt). Nici la noi forma nu era fixată (note/05, note/10).
• Numele, nu forma: și la turci, și la noi semnul se numea sedilă, nume venit din franceză. Turcii au fixat prin lege forma lipită; la noi, regula din 2003 a dat dreptate desenului (virgulița), nu numelui. Că turcii ar fi ales sedila din cauza numelui românesc nu reiese din documente: raportul numește „sedilli” și semnul de sub ç.
• Capitolul 11 al poveștii (30.10): răspunsul despre identitate e scris acum în proză, fără etichete; virgula e prezentată ca formă veche, devenită regulă în 2003. Livoniana are ț cu virgulă (nu doar „alte litere”).
• Planșele 03, 06, 09 și 10 au cercurile reașezate pe elementele descrise: ţ din ţiépa, „(,)”, „st” cu punctul de sub s (în locul lui щ) și „’T”. Decupajul (2) din planșa 09 e refăcut din scanarea originală, ca să se vadă și щ, și „st”.
• Planșa 14 (alfabetul și statul pe provincii) a fost refăcută: Ardealul fără ş și ţ până în 1890, Bucovina cu semnele lui Pumnul, anii 1941-1944 în Basarabia, Bucovina și Transnistria.

5. Contradicții rămase

6. Ce n-am putut verifica

• Originalul lui Nica (1813): n-am găsit scanare online, așa că sursa rămâne Boerescu.
• Șincai 1804, Roja 1809 și Csokotis 1819 le-am verificat pe original (planșele 09-11), iar Montan' 1826 l-am găsit pe 30.10 la BCU Iași (planșa 12).
• Textul hotărârilor Eforiei din 1856 și 1858: știm că în 1856 mai rămăsese doar ъ ✔, dar nu și forma literelor care le înlocuiau pe ш și ц.
• Codicele civil al Moldaviei (1862) și regulamentul Sinodului din 1881 în Monitorul Oficial (pe acesta îl știm doar din Păcescu).
• Când a trecut Bucovina de la semnele lui Pumnul la ş și ţ; când au trecut alte publicații ardelene decât Transilvania (de pildă Gazeta Transilvaniei, Tribuna, tipăriturile de la Blaj); ce alfabet s-a folosit în Transnistria în 1941-1944.
• Normele Academiei dintre 1932 și 1995, adică dacă vreuna vorbea de virgulă înainte de 2003.
• Documentele ISO din 1997-1999 le-am găsit pe 30.10 (faxurile IRS și ASRO, poziția Olandei, votul din 1999; vezi §4d și note/04). Legea 183/2006 a fost citită între timp (note/09).
• Tiparul românesc dintre 1930 și 1990 (Linotype, Monotype, mașinile de scris): când a devenit dominantă una dintre forme. Avem un singur punct, Monitorul Comunal din 1928, unde apar amândouă.
• Resmî Gazete nr. 1054 (descărcarea n-a reușit) și Cumhuriyet din 1.12.1928 (doar cu abonament).

7. Dacă vrei să mergi mai departe

1. Regulile Eforiei din 1856-1858, în original: ce formă avea ş în școli înainte de 1860.
2. Codicele civil al Moldaviei (Iași, 1862) și poemul lui Nica (Buda, 1813), la Biblioteca Academiei Române. (Orthoepia lui Montan' a fost găsită pe 30.10 la BCU Iași.)
3. Normele din 1932 și 1953 și Îndreptarul din 1995: cum era descris semnul înainte de 2003.