Povestea virguliței de sub ș&ț

Problema: sunete fără litere

Timp de câteva sute de ani, româna s-a scris cu litere chirilice. Pentru sunetele noastre „șuierate” existau litere gata făcute: ш pentru [ș] și ц pentru [ț]. Nimeni nu avea nevoie de vreun semn sub vreo literă.¹

Problema a apărut doar când românii au încercat să scrie cu litere latine, pentru că alfabetul Romei nu avea niciun semn pentru ș sau ț. Primii care au încercat au împrumutat soluțiile vecinilor.

În 1593, la Seimul de la Varșovia², logofătul moldovean Luca Stroici i-a scris de mână unui învățat polonez, Stanisław Sarnicki, rugăciunea „Tatăl nostru” în românește, cu litere latine. Sarnicki a tipărit-o un an mai târziu, la Cracovia. Foaia scrisă de mâna lui Stroici nu s-a păstrat sau, cel puțin, nu e cunoscută: avem doar textul tipărit.² „Și” apare acolo ssi, după obiceiul polonez.^3, 4

Sarnicki observa chiar și influența poloneză: „swincaske se numele teu” e făcut după polonezul „Święć się imię twoje”. Iar rugăciunea a pus-o acolo, spune el, din două motive: ca cititorul să se mai și distreze după atâtea lucruri serioase și ca să poată ghici, după limbă, originea neamului român.³

În Ardeal, româna s-a scris după ortografia maghiară vreme de aproape două secole. Cea mai veche carte românească tipărită cu litere latine pe care o cunoaștem e chiar una de acest fel: o carte de cântece religioase calvine, tipărită la Cluj între 1571 și 1575.⁵ Iată începutul titlului unui catehism calvin tradus în românește de Ștefan Fogarasi și tipărit la Alba Iulia în 1648:

„Catechismus. Atsaja ej atsaja; Summa ſzau Meduha à ulujtej ſi à kredinciej Chriſtinaſkæ kuprinſze en Entreberj, ſi Reſzpunſzurj ſzkurtæ...”Catehismul lui Fogarasi, Alba Iulia, 1648 (titlul, după Boerescu 2014, p. 206; n-am găsit o scanare online)⁵

Aici sz înseamnă [s], ts înseamnă [č] (atsaja = aceea), iar un s simplu (ſi) se citește ș, ca în maghiară. Pentru un cititor român era o ghicitoare: aceeași literă s însemna altceva decât în latină.⁵

Iar moldoveanul Dimitrie Cantemir, care scria latinește, nota cuvintele românești după modelul polonez:⁶

Molnar, care scria o gramatică pentru cititori germani, explică literele chiar așa: prin echivalentul german și prin cel maghiar.⁸

Uneori nici același om nu era consecvent: Vito Piluzio, misionar italian în Moldova, scrie [ț] în patru feluri în catehismul tipărit la Roma în 1677.⁷ Iar unii au simțit lipsa și au încercat să inventeze ceva. Autorul anonim al unui dicționar din Banat, de pe la mijlocul secolului al XVII-lea, a scris [ș] cu sh: Shapte, adică „șapte”. E, spune Boerescu, „o inovaţie a autorului anonim”.¹⁰ De unde a luat-o nu se știe sigur. Hasdeu, care a descoperit manuscrisul, credea în 1891 că sh vine „din grafica unor dialecte slavice meridionale”, Nicolae Drăganu se gândea la sași, iar Boerescu socotește modelul „foarte nesigur”.¹⁰

Fiecare scria cum învățase de la vecini, iar același sunet purta de fiecare dată altă haină. Încercările acestea n-au dus direct la ș și ț. Cele după model polonez erau transliterări ocazionale, făcute mai ales pentru cititori străini, și n-au lăsat o tradiție. Cea după model maghiar s-a folosit mult în Ardeal, chiar ca scriere de zi cu zi, dar cu literele altei limbi și fără să deosebească în scris [ș] de [j].⁵ Hasdeu observase asta încă din 1891, la patru autori din Banat și din Hațeg, între care și autorul dicționarului: toți iau drept bază ortografia maghiară, dar folosesc același semn pentru [ș] și [j], deși maghiara le deosebea (s și zs), iar [ț] îl scriu „prin cz, tz, c”, o transcriere „destul de confusă”.¹⁰ Textul lui Stroici a intrat în colecțiile de texte vechi abia prin Hasdeu, în 1862-1864, când ş și ţ erau deja adoptate.⁴ Dar arată limpede problema: alfabetul latin n-avea cum să noteze [ș] și [ț] fără ceva nou. Mai trebuia să vină cineva care să vrea ca româna să se scrie mereu cu litere latine și care să spună ce avea să scrie, în 1826, un dascăl din Blaj: că literele latine „sŭnt a nóstre”.¹¹

Cei care au făcut drumul

Povestea semnului se întinde pe mai bine de patru secole: începe cu un logofăt moldovean și se încheie cu un lingvist al Academiei. Fiecare dintre oamenii de mai jos l-a dus cu un pas mai departe: unii l-au inventat, alții i-au dat formă, nume sau putere de lege, iar câțiva au încercat să renunțe la el.

Apasă pe un portret ca să sari la locul omului din poveste. Cercurile fără chip sunt oamenii pentru care nu cunoaștem niciun portret; pentru Stroici avem doar un relief, de dată necunoscută.

Primele încercări1593-1716

Luca Stroicic. 1530-1610, mare logofăt1593 · „Tatăl nostru” cu litere latine Dimitrie Cantemir1673-17231714-1716 · „Czara de dzios”

Școala Ardeleană1779-1826

Samuil Micu1745-18061779-1780 · ç pentru ț Gheorghe Șincai1754-18161804 · primul semn sub s GRGheorghe C. Roja1786-1847, medic la Pesta1809 · apostroful din „'ti” Petru Maiorc. 1756-18211819 · sistemul ş / ţ VCV. Gergely de Csokotisc. 1794-1846, preot greco-catolic1819 · semnul se numește „coadă” NMN. Maniu Montan'1796-1865, protopop al Sibiului1826 · virgulița; „sŭnt a nóstre”

Tranziția și Moldova1829-1838

Ion Heliade Rădulescu1802-18721829-1847 · alfabetul de tranziție Veniamin Costachi1768-18461838 · plătește tiparul Catihisului Neofit Scriban1808-18841838 · Catihisul cu litere latine PCPetru Maler Câmpeanu1802/1809-1893, profesor la Iași1838 · „punt seau coma” Mihail Kogălniceanu1817-18911838 · „un s cu un punct didesupt”

Statul1859-1866

Alexandru Ioan Cuza1820-18731859 · domnul Unirii Ion Ghica1816-18971860 · ordinul ш → ş, ц → ţ I. L. Caragiale1852-19121860 · martor; 1909 · „Peste 50 de ani” Timotei Cipariu1805-18871860-1866 · renunță la sedile

Academia și decretele1871-1904

August Treboniu Laurian1810-18811871 · semnele sunt „de prisosu” Titu Maiorescu1840-19171880, 1904 · „totdéuna ş și ţ” V. A. Urechia1834-19011881 · ministru la decretul regal

Era calculatorului1997-2006

ASAlexandrina StătescuInstitutul Român de Standardizare1997 · „S CU VIRGULĂ DEDESUBT” Dan Mateidocumentarist, director cIMeC2003 · cere Academiei o regulă scrisă Marius Sala1932-20182003 · „nu cu sedilă”

Portretele vin de pe Wikimedia Commons și sunt uniformizate în ton. Pentru Micu, Șincai, Maior și Heliade, Commons nu indică autorul sau data portretului.¹²

Ardealul inventează literele

Pasul decisiv l-a făcut un grup de cărturari ardeleni de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, cunoscuți azi ca Școala Ardeleană. Voiau să arate lumii că româna e o limbă de origine latină. Ce mod mai bun de a o arăta decât să o scrii cu literele Romei?¹³

Primul pas l-a făcut Samuil Micu, în 1779-1780. Pentru [ț] a împrumutat de la francezi litera ç, un c cu codiță. Era primul semn pus sub o literă latină ca să noteze un sunet românesc.¹⁴

Apoi, în 1804, Gheorghe Șincai i-a scris cartografului maghiar János Lipszky o scrisoare tipărită la Buda (azi partea de vest a Budapestei)¹⁵. În ea a așezat literele pe perechi de rânduri: sus slova chirilică, dedesubt litera latină care s-o înlocuiască. Sub ш a pus un s care are dedesubt un semn în formă de „c”.⁹

La sfârșitul scrisorii e și o tabelă mare, pliantă, care pune totul pe coloane. Sus sunt slovele chirilice. Dedesubt vin literele latine propuse de Șincai. Mai jos, ca să se vadă cum ar fi scris același sunet alte popoare, sunt echivalentele italiene și maghiare.⁹

Tabela arată de ce era nevoie de un semn: fiecare vecin avea altă soluție. Pentru [ș], italienii scriau sc, iar ungurii s, deși la ei aceeași literă înseamnă alt sunet decât la noi. Nemții, care nu apar în tabelă, scriau sch. Șincai alege o a patra cale: păstrează s-ul latin și îi adaugă un semn mic dedesubt.

Iar semnul seamănă cu un c mic. Pârvu Boerescu vede în el spiritul aspru, semnul de aspirație din scrisul grecesc vechi.¹⁶ Pus lângă coloana italiană, unde scrie chiar sc, semnul sugerează și o altă lectură: sc-ul italian strâns pe verticală. E doar o observație a noastră, nu o explicație dovedită.

Un an mai târziu, în prefața noii ediții a gramaticii (Buda, 1805), Șincai privește înapoi fără menajamente. Regulile din 1780, făcute împreună cu Micu, au ieșit prea franțuzești: „puțin a lipsit de-n-am făcut limba daco-română asemănătoare limbii franceze, în ceea ce privește scrierea și citirea”. Tabela din 1804 n-o mai retipărește, „dat fiind că se găsește de vânzare și poate fi procurată cu ușurință și ieftin”. Circula deci și singură, ca un mic îndreptar ieftin pentru cine voia să scrie românește cu litere latine.¹⁷

În 1809, un alt cărturar, aromânul Gheorghe Constantin Roja, născut la Bitola și ajuns medic la Pesta, a tipărit tot la Buda, sub ochii cenzorului Petru Maior, o carte al cărei titlu spune deja totul: „Cu Litere Latineşti, care sânt Literele Românilor céle vechi”. Pentru [ț] a pus un apostrof, dar înaintea lui t, nu dedesubt.¹⁸

Petru Maior și „jumătatea de lunulă”

Cel care a pus totul în ordine a fost Petru Maior, protopop ardelean și cenzor al cărților românești la Buda. În 1819 publică un tratat de ortografie în latină, Orthographia Romana. În el, s și t primesc semnul dedesubt într-o regulă scrisă și, mai ales, o explicație.^19, 20 Sistemul apăruse deja în tipar în 1813, tot la Buda: un poem al aromânului Ioann Theodorovici Nica, cu textul cu litere latine pe pagina din stânga și cu slove chirilice pe cea din dreapta, în care apar ţ și ş (Ţerra, înfricoşata). Cartea n-am găsit-o scanată.²⁰

Iată ce scrie Maior despre litera S:

„Ca să le facem străinilor citirea mai ușoară, notăm adesea s dedesubt cu semnul unei jumătăți de lunulă: e mai acceptabil decât să intercalăm un c între s și i, după obiceiul italienilor.”Petru Maior, 1819 (traducere din latină)²¹

De reținut două lucruri. Primul: motivul declarat e practic, ca străinii să citească mai ușor. Al doilea: Maior refuză deliberat soluțiile altora. Nu ia sci de la italieni, nici sch de la nemți, nici ortografia ungurilor, la care s se citește [ș], iar [s] se scrie sz. Vrea o literă latină, plus un semn mic.²²

Un detaliu care spune multe

Pentru [ț], Maior folosea două litere, după originea cuvântului. Dacă sunetul venea dintr-un t latin, scria ţ: ţéra, din terra. Dacă venea dintr-un c latin, scria ç: çiépa, din cippus. „Nu trebuie scris ţiépa”, precizează el.²³

Aici se vede ideea întregii mișcări: semnul arată cum se citește, litera de bază arată de unde vine cuvântul. Latina rămâne vizibilă, chiar și în cuvintele în care sunetul s-a „înmuiat”.

De ce a contat tocmai Petru Maior

Maior nu era un simplu învățat cu idei. Funcția trecută pe pagina de titlu, revizorul regal al cărților, însemna concret că era cenzorul și corectorul cărților românești tipărite la Tipografia Universității din Buda, una dintre marile tipografii de carte românească ale vremii. Orice carte românească tipărită acolo trecea prin mâna lui.^19, 20

Postul nu i-a picat din cer. L-a primit prin decret imperial, pe 27 septembrie 1808. În memoriul trimis autorităților, Maior promitea că nu va fi „doar un simplu funcționar”: „el însuși vrea să scrie cărți în limba română”, ca să sporească renumele tipografiei.²⁴

Și își folosea puterea. Chiar în Orthographia povestește, mulțumit, că la Buda s-au tipărit deja mai multe cărticele românești cu litere chirilice fără slova ѫ (iusul), cu ъ pus peste tot în locul ei, „fără ca cititorii să bage măcar de seamă schimbarea”.²⁵ Era o reformă făcută în liniște, de la masa corectorului.

Mai e un detaliu. Și Gheorghe Șincai, cel cu primul semn sub s (1804), lucra la aceeași tipografie: în 1805 semna „corector de tipar” al Tipografiei Universității.²⁶ Postul de cenzor îl primise în noiembrie 1804 Samuil Micu. Micu a murit în mai 1806, iar postul a ajuns la Șincai, care a renunțat la el în mai 1808, cu patru luni înainte de numirea lui Maior.²⁷ Semnul de sub s s-a născut, practic, în biroul corectorilor români de la Buda.

Ce i-a făcut cunoscute regulile în toate cele trei țări românești a fost tot tipografia. În 1825 ea a tipărit, „cu cheltuiala” ei, Lexiconul de la Buda, cea mai consultată lucrare lexicografică din prima jumătate a secolului al XIX-lea, iar Orthographia lui Maior apărea ca prefață. Totuși, Maior nu avea puterea să impună regula prin lege: nu exista încă un stat român unit și nici o Academie. Succesul a venit, cum spune Pârvu Boerescu, din prestigiul autorului și din răspândirea Lexiconului.²⁸

Coada, apostroful, virgulița

Semnul nu avea încă o formă fixă. Fiecare tipograf îl turna cum putea, iar fiecare autor îl numea cum i se părea mai potrivit.

În același an cu Maior, la Viena, un tânăr teolog maramureșean, Vasilie Gergely de Csokotis, care își făcuse îndreptarul ortografic după principiile lui Maior, îi dă semnului un nume care a supraviețuit două sute de ani:³⁰

Coadă. Dacă ai învățat să scrii în România, aproape sigur ți s-a spus în clasa întâi că ș și ț „au codiță”. Și Dicționarul ortografic al Academiei (DOOM, ediția din 2021) notează că în școala primară semnul se numește tocmai așa.³¹ Cuvântul are cel puțin 200 de ani.

La Csokotis, semnul seamănă cu sedila franceză: un cârlig lipit de literă. Câțiva ani mai târziu, în 1826, profesorul Nicolae Maniu Montan' din Blaj îi dă forma unui apostrof mic, pus sub literă și desprins de ea: o virguliță. Așa o descrie cercetătorul Pârvu Boerescu, și așa se vede în exemplarul original al cărții. Ediția academică a Școlii Ardelene îl numește „ultimul demolator al scrierii chirilice”. Tot Montan' le trece pe ș și ț în alfabet ca litere cu nume proprii, „eș” și „țe”, alături de „es”, „te”, „be” sau „de”. Același semn apare și în textul românesc al cărții, de pildă în „și”.³²

Iar în 1838, la Iași, ardeleanul Petru Maler Câmpeanu descrie semnul de sub t ca un „punt seau coma dedesupt”. Comparația cu virgula (coma, din latinescul comma) apare deci încă de atunci.³³

Alfabetul de tranziție

Dincolo de Carpați, în Țara Românească și în Moldova, trecerea la literele latine n-a venit dintr-odată. Între 1830 și 1860, românii au scris cu un alfabet ciudat, pe jumătate chirilic și pe jumătate latin: alfabetul de tranziție.³⁵

Marele său regizor a fost Ion Heliade Rădulescu, în ziarele lui, Curierul românesc și Curierul de ambe sexe. Strategia lui era „Grăbește-te cu încetul!”.³⁶ A schimbat literele una câte una, ca cititorii să nu se sperie. A folosit chiar litere „hibride”, turnate de tipografi ca punți între cele două alfabete: un ф care începe să semene cu f, un ж care se transformă treptat în j, un р care devine r. Au trăit doar câțiva ani și nici azi nu au coduri proprii în calculatoare. În 2024, o echipă de la Timișoara a propus să fie adăugate în Unicode, dar grupul de lucru care evaluează propunerile a răspuns că alfabetele de tranziție nu țin de Unicode: se pot scrie cu literele chirilice existente și un font potrivit.³⁷

Tabelul arată cum „aluneca” o slovă spre litera latină. Ж-ul își lungește bara din mijloc până devine un j. Л-ul se înclină și se îndreaptă până devine l. Р-ul își taie bucla și ajunge r.

Nu sunt desene teoretice. Formele acestea apar în tipărituri reale: Antoni de Dumas (Tipografia lui Eliad, 1837), Băgări de seamă asupra canoanelor gramaticești de Iordache Golescu (tot acolo, 1840), Curierul românesc și Curierul de ambe sexe ale lui Heliade (1841), volumul lui Grigore Alexandrescu Suvenire și impresii (Tipografia Rosetti și Vinterhalder, 1847). Fiecare tipografie avea însă garnitura ei de litere. De aceea două cărți din același an pot arăta foarte diferit.^38, 39

În 1844, Heliade și-a întrebat abonații dacă vor ca revista să apară integral cu litere latine. Au votat 616 pentru și 27 împotrivă. A fost poate primul „referendum” despre alfabet din istoria noastră.⁴¹

Iar ш și ц? Au fost printre ultimele slove păstrate, pentru că latina pur și simplu nu avea litere pentru aceste sunete. Însă soluția exista deja de zeci de ani în Ardeal, așa că trecerea la ş și ţ n-a mai stârnit mari certuri. Disputele lungi au fost pentru â și î și au ținut până în 1993.⁴²

Cartea lui Scriban, primul Catihis moldovenesc cu litere latine (Iași, 1838), tipărită pe cheltuiala mitropolitului Veniamin Costachi, n-am găsit-o scanată. Am găsit însă cum a fost primită. În suplimentul literar Alăuta românească din 15 august 1838, un articol semnat „Klmn.”, adică, foarte probabil, Mihail Kogălniceanu, redactorul revistei, salută cartea: „va face epohă în literatura Moldaviei”. Dar îi reproșează tocmai felul în care scrie [ș]. În aceeași carte, îndrumarul lui Câmpeanu punea un semn sub t (capitolul 4); pentru [ș] însă, Scriban scrisese sh. Autorul articolului ar fi vrut, după gramatica lui Ioan Alexi (1826), „un s cu un punct didesupt” la începutul cuvintelor și ss la mijloc: „Iassi, mossie, grossi, ear nu Iashi, moshie, groshi”.⁴⁴

Statul decide: 1856-1862

Aici o surpriză: trecerea nu s-a întâmplat după Marea Unire din 1918, ci în jurul Micii Uniri din 1859, când Moldova și Țara Românească l-au ales domn pe Alexandru Ioan Cuza.⁴⁵

Școlile au mers primele. În decembrie 1850, Eforia școlilor din Țara Românească încă păstra literele ш și ц. În februarie 1856 mai rămăsese o singură slovă chirilică, ъ, deci ш și ц ieșiseră deja din alfabetul școlilor. Gazetarul G. Sion a făcut haz: pentru „pântecosul ъ”, scria el, nu se găsise loc în Dâmbovița, ca să fie înecat. În octombrie 1858, alfabetul era integral latin.⁴⁶ Apoi, pe 8 februarie 1860, ministrul de Interne Ion Ghica le cere copiștilor ministerului să scrie de acum înainte cu litere latine, după un tabel publicat în Monitorul oficial.⁴⁷

În toamna aceluiași an, Cuza a venit la Ploiești la deschiderea anului școlar. Într-o baracă unde învățau clasele întâi și a doua stătea în bancă și un copil pe nume Ion Luca Caragiale. Aproape cincizeci de ani mai târziu, el a descris scena într-un articol intitulat chiar „Peste 50 de ani”. Dascălul Basile Drăgoșescu, „venit aici din părțile românești de dincolo”, adică de peste munți, a luat o bucată de cretă și s-a întors spre copii:⁴⁸

„Copii! după secole de-ncruntare, astăzi ne zâmbește și nouă, Românilor, bunul Dumnezeu! De astăzi încolo, ne-am căpătat iar onoarea de popor liber, de popor latin. Jos slova străină! sus litera străbună!” Și cum scria el frumos, ca de tipar, a scris pe tabla neagră cu litere străbune: „Vivat România! Vivat Națiunea Română! Vivat Alexandru Ion întâiul, Domnul Românilor!”I. L. Caragiale, „Peste 50 de ani”, Universul, anul XXVII, nr. 133, 18 mai 1909 (textul integral pe ro.wikisource.org)⁴⁸

„În trei ani m-a-nvățat, cu litere străbune, româneasca toată câtă o știu până-n ziua de azi”, își amintește Caragiale. Iar spre final adaugă, cu năduful lui obișnuit: „De cinzeci de ani scriem cu litere latine... iar limba noastră, de cinzeci de ani ne tot batem capul și nu reușim s-o scriem cu literele străbune cum se cade”.⁴⁸

Nu toată lumea era însă la fel de entuziastă. Un boier din Bacău îi trimitea înapoi administrației, în 1861, adresele scrise cu litere latine: „nici franțuzăști, nici lătinești” n-a învățat, se plângea el.⁴⁹

Ardealul și Bucovina au trecut la literele latine în același an, 1860, deși erau sub stăpânire austriacă: comisiile de la Sibiu și Cernăuți fuseseră convocate chiar de ministerul de la Viena, iar Ministerul Justiției a cerut litere latine și în tribunale.⁵⁰ Numai că ortografia aleasă atunci în Ardeal, a lui Timotei Cipariu, renunța la semne: se scria si, ti. Cipariu recunoștea că sedilele „sunt luate din ortografia lui P. Maior”, dar nu le voia. În Bucovina, comisia de la Cernăuți a ales ortografia lui Aron Pumnul, care punea semnul deasupra literei: în gramatica lui din 1864, [ș] e s̄ și [ț] e t̄.⁵⁰ Ardealul, de unde veniseră cărturarii care inventaseră ş și ţ, le-a lăsat deoparte multă vreme.⁵¹ Cât de multă se vede în revista Asociațiunii transilvane (ASTRA), Transilvania: în decembrie 1889 scria încă si și Associatiunei. Pe 21 decembrie 1889, comitetul condus de George Barițiu a hotărât ca, de la primul număr din 1890, revista să fie scrisă „după ortografia stabilită de Academia română”. De atunci, Transilvania se tipărește cu ş și ţ.⁵¹

În Moldova, un act oficial de trecere nu s-a găsit până azi, iar alfabetul de tranziție a rămas în actele oficiale până în 1862: Codicele civil al Moldaviei se tipărea încă așa în acel an.⁵²

Biserica Ortodoxă Română a trecut abia în 1881, și nu complet. Regulamentul pentru revizuirea și editarea cărților bisericești, votat de Sfântul Sinod în noiembrie 1880 și sancționat prin decretul regal din 27 august 1881, prevedea, potrivit lui T. P. Păcescu, ca retipărirea să se facă „cu litere latine și litere chirilice, după cum trebuința va cere”. În practică, tipografia Sinodului n-a mai tipărit nicio carte de ritual cu chirilice: prima, Orologiul Mare, terminată în 1887, a ieșit „cu literă latină”.⁵²

Academia: „totdéuna ş și ţ”

Ai crede că Academia Română a îmbrățișat semnele imediat. Ei bine, nu. Predecesoarea ei, Societatea Academică, era dominată de latiniști radicali. Ei voiau ca româna să se scrie cât mai aproape de latină și considerau semnele inutile.⁵³

Cel care a întors situația a fost Titu Maiorescu. Argumentul lui, formulat încă din 1866, e de o eleganță rară. Când un sunet nou s-a născut dintr-unul vechi, cum e [ș] din [s] (urs → urși), litera nouă trebuie făcută din cea veche „prin o mică adăogire grafică”, „în spiritul tradiţiunii latine”. Tot el respingea preluarea literelor chirilice, pentru că „latinitatea alfabetului nostru se opune”.⁵⁴

Pe 14 aprilie 1880, Academia a votat regula propusă de el, fără nicio modificare:⁵⁵

Cuvântul-cheie e „totdéuna”. Semnul pe care Maior îl punea „adesea” devine obligatoriu.⁵⁵ Iar ç-ul etimologic dispare: țeapă, deși vine din cippus, se scrie de atunci cu ț.

Academia numea semnul „sedila francesă”, cum îl numise și Maiorescu, care își sprijinise regula pe ç-ul francez: sedila era, scria el, „obşteşte cunoscută din limba francesă” și se folosea deja în „mai toate cărţile şi jurnalele României libere”.⁵⁴ Dar când l-a desenat, în 1895, a desenat de fapt o virgulă:⁵⁶

În 1904, ș și ț intră definitiv în alfabetul oficial de 27 de litere.⁵⁷

Între timp intervenise și statul. Printr-un decret regal din 15 mai 1881, dat la raportul ministrului Instrucțiunii, V. A. Urechia, regulile Academiei, cu „totdéuna ş și ţ”, deveniseră obligatorii în toate școlile și manualele. Apoi, printr-un alt decret regal, din martie 1907, ortografia din 1904 a fost declarată „oficială și obligatorie”, iar toate autoritățile au primit ordin s-o folosească „excluziv” în publicațiile și corespondența lor.⁵⁸ Pe hârtie, regula spunea „sedila francesă”; în desen, cum am văzut, era deja o virgulă.

Un ocol pe la Istanbul

În 1928, Turcia lui Atatürk a trecut de la alfabetul arab la cel latin. Comisia care a creat noul alfabet turc a scris în raportul ei de unde a luat fiecare literă: ö și ü din germană și maghiară, ñ din spaniolă și...

„... ‹ş› Romenceden ... alınmıştır.”Raportul comisiei pentru alfabetul turc, 1928: „ş a fost luat din română”⁵⁹

Așadar ş-ul turcesc e, la origine, ș-ul nostru. Și la ei, ca și la noi, semnul de dedesubt se numea sedilă. Diferența e că turcii au fixat prin lege forma cu sedila lipită, iar la noi forma semnului n-a fost lămurită până în 2003. Asta avea să creeze o mare încurcătură peste 60 de ani.

Raportul spune și cum arată litera. Tipărit la Istanbul, în 1928, încă cu litere arabe, el precizează că ş și ç sunt „işâretli olarak alttan sedilli”, adică însemnate dedesubt cu o sedilă. În tabelul de la sfârșit, comisia trece și literele românești: ş, ḑ, ţ. Tipografia a cules ş-ul românesc tot cu sedilă, iar pe ḑ și ţ cu un punct dedesubt. Pentru comisie, ca și pentru Academia Română din 1880, semnul era o sedilă. Raportul nu spune însă că ş exista doar la români: în lista literelor, comisia notează că ş se folosea „la români și la turcii din Uniunea Sovietică, în afară de azeri”. Ca sursă, numește totuși româna. Iar legea noului alfabet, publicată în Resmî Gazete pe 3 noiembrie 1928, dă Ş și ş cu sedilă de la prima zi, și la tipar, și în scrisul de mână.⁵⁹

Comisia a mai luat ceva de la români: felul de a scrie literele cu semn atunci când semnul nu se poate pune, ca în telegrame. „În această privință s-a urmat metoda românilor”, scrie raportul: un nume scris cu ş în publicațiile în limba română apare cu sh în ziarele în limba franceză din România. De pildă, „Ştirbei” devine „Shtirbei (y)”. De aici regula pentru telegraf: sh = ş, ch = ç.⁵⁹

În actele oficiale din 1928 nu există deci o perioadă cu virgulă: semnul e sedilă de la început. În presă însă formele s-au amestecat chiar din primele luni. Ziarele au început să culeagă coloane cu litere latine încă din septembrie 1928, înainte de lege. În Hâkimiyet-i Milliye din 21 septembrie 1928, în textul cules mărunt, semnul de sub Ş și ş e mic și pare desprins de literă, ca o virgulă; în antetul ziarului, cules cu alt font, stă lipit de literă. În Milliyet din 4 ianuarie 1929, în titlul „Neşet Ömer”, semnul de sub ş e tot desprins, iar „Ö”-ul de lângă e luat dintr-un alt font, mai gros: tipografiile încă nu aveau toate literele noi. În titlul „Ateş”, cules cu litere groase, sedila e lipită. Forma depindea deci de ce avea fiecare tipografie în casete, la fel ca la noi. Scanările nu sunt destul de fine ca să spunem mai mult.⁵⁹

Amestecul a rămas: încă în 1998, delegatul olandez la ISO găsea într-un ziar turcesc „many letters S with a comma below, obviously meant as a cedilla”.⁵⁹

La noi era la fel, chiar în aceleași zile. Pe 4 noiembrie 1928, a doua zi după ce legea turcă apăruse în Resmî Gazete, Primăria Bucureștiului își tipărea foaia oficială, Monitorul Comunal. Pe prima pagină apar ambele forme. În antet, sub Ș-ul din „BUCUREȘTI” stă un semn gros, desprins de literă, ca o virgulă. În textul cules mărunt, ş și ţ au dedesubt un cârlig mic, lipit de literă, ca o sedilă. Aceeași literă apare deci în două forme pe aceeași pagină, după fontul folosit.⁵⁹

Calculatoarele și virgula

Când au apărut standardele de codificare a literelor în calculatoare, ISO 8859-2 (1987) a codificat litera românească drept „s cu sedilă”, adică exact caracterul turcesc ş, iar Unicode le-a dat apoi același cod. Pentru calculator, ş-ul românesc și cel turcesc au devenit unul și același.⁶⁰

Românii n-au fost de acord. În mai 1997, Institutul Român de Standardizare îi confirma expertului irlandez Michael Everson, printr-un fax semnat de Alexandrina Stătescu: „The Romanian character is S CU VIRGULĂ DEDESUBT.”⁶¹ În iulie 1997, la o reuniune în Creta, grupul de lucru ISO pentru setul universal de caractere a acceptat cele patru litere cerute de România. Pe 23 iulie, institutul a cerut printr-un alt fax ca și vechiul standard ISO 8859-2 să noteze că româna are nevoie de patru caractere pe care acesta nu le conține.⁶¹ Au urmat doi ani de negocieri. Olanda s-a opus „with all means available”: registrul ei de populație nu putea primi o literă nouă, iar în cărțile românești, scria delegatul olandez, sedila și virgula apar „often on the same page”. Olanda a dus disputa și în fața forului superior, JTC 1. La Londra, în septembrie 1998, s-a ajuns la un compromis: literele rămân, cu o notă că ambele forme se pot găsi în același document. În 1999, Finlanda, Suedia și Statele Unite au votat împotriva unui set de caractere pe 8 biți pentru română, viitorul ISO 8859-16, dar propunerea a trecut, cu 16 voturi pentru și 3 contra.⁶¹ Tot în 1999, Unicode 3.0 a adăugat literele separate Ș ș Ț ț „with comma below”, cu mențiunea „Additions for Romanian”.⁶²

De ce a durat atât? Documentele arată trei motive. Întâi, pentru ceilalți, sedila și virgula erau același semn, desenat diferit de la un font la altul: la Londra, un expert a povestit despre un tipograf care numea semnul ambiguu „commadilla”. Apoi, schimbarea costa: datele vechi erau codate cu sedilă, iar sisteme întregi, ca registrul olandez, fuseseră construite pe standardele existente. Suedia ar fi preferat să se modifice vechiul ISO 8859-2, iar Statele Unite cereau dovada unei nevoi de piață. În sfârșit, nici tiparul românesc nu deosebea consecvent cele două forme, iar o regulă scrisă a Academiei lipsea.⁶¹

Abia patru ani mai târziu a venit și decizia lingviștilor. Standardizatorii aveau nevoie de un text oficial ca să-i oblige pe producătorii de fonturi, așa că i l-au cerut Academiei Române. Scrisoarea către președintele Academiei o semnase Dan Matei, directorul cIMeC și președintele comitetului tehnic al ASRO. Academia a trimis întrebările Institutului de Lingvistică, iar pe 6 octombrie 2003 consiliul științific al institutului, condus de Marius Sala, a hotărât: literele se scriu „cu un semn asemănător virgulei ... şi nu cu sedilă”.⁶³

În 2005, DOOM-ul a preluat regula. Apoi a intervenit Parlamentul: Legea nr. 183 din 16 mai 2006 obligă autoritățile, instituțiile publice și notarii să folosească în documentele electronice „setul de caractere” standardizat al limbii române și tastatura românească standard, sub amendă de 3.000-5.000 de lei. Legea nu numește literele. O face ordinul ministrului comunicațiilor dat în baza ei, Ordinul nr. 414/2006, care dă în anexă codurile literelor cu virgulă, U+0218-U+021B. Legea a intrat în vigoare în mai 2007.⁶⁴

Practic însă, sedila a rămas peste tot. Windows a primit tastatura corectă abia în 2007, odată cu Vista. Într-un corpus de texte românești din 2011-2013, „şi” apărea încă cu sedilă în nouă cazuri din zece.⁶⁵ Data viitoare când vezi un ş „cu cârlig”, știi de unde vine.

Alfabetul și granițele

Dacă privești toată povestea pe o hartă în timp, se vede un lucru clar: în 1918 s-au unit provincii care aveau deja același alfabet. Singura excepție e Basarabia. Acolo alfabetul a urmat exact granițele: chirilic sub Imperiul Rus, latin cu România între 1918 și 1940 și în 1941-1944, din nou chirilic sub URSS și latin, definitiv, abia la 31 august 1989. În Transnistria, chirilica „moldovenească” se folosește și astăzi, iar legea de acolo din 1992 prevede chiar răspundere pentru „impunerea” alfabetului latin.⁶⁶

Legea de la Chișinău din 31 august 1989 e singurul act din această poveste care enumeră literele una câte una și le scrie cu sedilă: „Ş ş «şe»”, „Ţ ţ «ţe»”. Iar tiparul a fost și atunci o problemă. Primele ziare cu litere latine se tipăreau în Letonia, unde literele ă, î, ș și ț pur și simplu nu existau, deși letona are și ea virgule dedesubt (pe alte litere). Ziaristul Vsevolod Ciornei își amintește că redacția le adăuga „pe timpul nopților”.⁶⁷

Deci, cine a decis?

Nu există un singur autor. Drumul semnului a durat două sute de ani și a trecut prin multe mâini:

A fost o decizie de identitate?

Au fost, de fapt, patru decizii, iar documentele le motivează diferit.

Trecerea la alfabetul latin a fost o decizie de identitate, iar cei care au luat-o au spus-o deschis. Roja și-a tipărit cartea, în 1809, „Cu Litere Latineşti, care sânt Literele Românilor céle vechi”, cum scrie pe pagina de titlu. În 1860, dascălul lui Caragiale le spunea copiilor: „Jos slova străină! sus litera străbună!”. Iar legea de la Chișinău din 1989 vorbește, chiar din titlu, de „revenirea” limbii la grafia latină.^{18, 48, 66}

Alegerea unei litere latine cu semn, și nu a lui ш, a lui sch sau a s-ului unguresc, pornește de la aceeași idee. Semnul lasă la vedere litera latină de bază. Maiorescu a formulat principiul: când un sunet nou s-a născut dintr-unul vechi, litera nouă se face din cea veche, „prin o mică adăogire grafică”, „în spiritul tradiţiunii latine”.⁵⁴

Semnul în sine a fost însă justificat practic. Maior îl punea ca străinii să citească mai ușor, și doar după nevoie. Maiorescu a ales sedila pentru că era cunoscută din franceză și se folosea deja în tipar. Iar latiniștii radicali îl considerau de prisos.^{21, 54, 53}

Virgula de azi n-a fost nici ea o alegere de identitate, și nici o noutate. Oficial, din 1880, semnul s-a numit „sedila francesă”. Desenat însă, era deseori o virguliță: așa îl tipărea Montan' încă din 1826 și așa l-a desenat chiar Academia, în 1895. Tipografiile au folosit apoi ambele forme, după literele pe care le aveau. Turcii, care au luat litera de la noi în 1928, i-au spus tot sedilă și au fixat prin lege forma lipită. La noi, forma a fost lămurită abia în 1997-2003: standardizatorii și apoi lingviștii au dat dreptate desenului, nu numelui, ca virgula să poată fi impusă producătorilor de fonturi. Motivul a fost tehnic. Efectul e că, în calculatoare, ș și ț sunt azi litere separate de ş-ul turcesc, care venea, ironic, tot de la noi.^{32, 56, 59, 61, 63}

Pe scurt: alfabetul latin și litera latină cu semn au fost alese din motive de identitate; semnul, din motive practice; iar virgula, desenată încă din 1826, a devenit regulă abia în 2003, din motive tehnice.

E unică virgulița?

Perechea ș + ț cu virgulă, ca regulă oficială, e specific românească. Virgula dedesubt mai apare în letonă și livoniană, dar nu pe această pereche: letona o pune pe alte litere, iar livoniana are ț, dar nu și ș. Găgăuzii au ş și ţ, însă oficial cu sedilă. Iar ş-ul turcesc e o rudă apropiată a ș-ului nostru: luat din română în 1928, cu același nume, sedilă, dar fixat prin lege în forma cu sedila lipită (capitolul 8). Tot cu sedilă se scrie azi ş-ul azer, turkmen sau tătar.⁶⁹

Virgulița nu e o invenție a calculatoarelor. E o întoarcere la ce desenau tipografii ardeleni acum două sute de ani.

Note și surse

Numerele mici din text trimit aici; săgeata ↩ duce înapoi la locul din text. Lista completă a surselor, cu nivelul de verificare al fiecăreia, e în Dosarul cercetării.

1. Șt. Cazimir, Alfabetul de tranziție, ed. a II-a, București, Humanitas, 2006, p. 92 (schema alfabetelor chirilic, de tranziție și latin); D. Dragnev, I. Gumenâi, Paleografia slavo-română și româno-chirilică, Chișinău, Civitas, 2003, cap. VI. ↩
2. Sarnicki însuși notează, sub rugăciune, în poloneză: „A ten paciérz dał mi ręką swą nápisány w Wárßáwie ná Séymie Pan Gołofiet, álbo Kánclérz Wołoski” („Acest «Tatăl nostru» mi l-a dat, scris cu mâna lui, la Varșovia, la Seim, domnul logofăt, adică cancelarul moldovean”): S. Sarnicki, Statuta y metrika przywileiow koronnych, Cracovia, 1594, p. 1224. Anul 1593 și împrejurarea (Stroici, trimis sol de Ieremia Movilă, „asistă la adunarea Seimului de la Varşovia”): P. Boerescu, Din istoria scrierii românești, 2014, p. 229. Seimul era adunarea (parlamentul) Regatului Poloniei. Despre manuscris: Sarnicki „transcrie textul de pe un manuscris dat de Luca Stroici”, o „versiune manuscrisă a Tatălui nostru (pe care nu o cunoaştem)”: Al. Niculescu, „Tatăl nostru”, Dacoromania, serie nouă, XI-XII, 2006-2007, p. 17-75, aici p. 57 (dacoromania.inst-puscariu.ro). ↩ ↩2 ↩3
3. S. Sarnicki, Statuta y metrika przywileiow koronnych, Cracovia, 1594, p. 1223-1224 („Pacierz Wołoski”); scanare din Biblioteca Digitală a Sileziei Inferioare, reprodusă pe Tipărituri vechi; exemplar complet pe Polona. ↩ ↩2 ↩3
4. P. Boerescu, Din istoria scrierii românești, București, Editura Academiei Române, 2014, p. 229-231 (p. 230: Hasdeu retipărește textul cu ç în locul lui c, iar toate colecțiile îl copiază după el; p. 231: modelul polonez „nu s-a putut constitui într-o tradiţie moldovenească”). Prima publicare a lui Hasdeu: „Luca Stroici, părintele filologiei latino-române”, Din Moldova, I, nr. 4, Iași, 1862, și în broșură, București, 1864 (după aceeași carte, p. 229, nota 206). ↩ ↩2 ↩3
5. P. Boerescu, Din istoria scrierii românești, 2014, p. 206 (titlul Catehismului lui Șt. Fogarasi, Alba Iulia, 1648) și p. 201-227 (modelul ortografic maghiar). Pentru celelalte exemple: Cartea de cântece („Fragmentul Todorescu”), Cluj, 1571-1575, „această primă tipăritură românească cu litere latine”, p. 202-204 și 239 (după I. Gheție, 1982); Fogarasi, p. 206-207 (venicz tocz, „veniți toți”). Ortografia româno-maghiară „nu deosebea în scris sunetul [j] de sunetul [ş]” (p. 226) și era „folosită deseori ca scriere curentă” (p. 231). ↩ ↩2 ↩3 ↩4 ↩5 ↩6
6. D. Cantemir, Descriptio Moldaviae, în Operele Principelui Demetriu Cantemiru, t. I, București, Societatea Academică Română, 1872, p. 10 (PDF pe Wikimedia Commons); P. Boerescu, Din istoria scrierii românești, 2014, p. 236-238 (p. 238: [ș] = s, ss și sz, de exemplu Zorestii, Iassi, Focszanii; [ț] = c și cz, de exemplu Caminieci, Czara). ↩ ↩2 ↩3
7. P. Boerescu, Din istoria scrierii românești, 2014, p. 241-243: V. Piluzio, Dottrina Christiana tradotta in lingua Valacha, Roma, 1677 (Piluzio „a amestecat la întâmplare modelele polonez, german sau maghiar”). Imaginile (pagina de titlu, p. 1 și p. 4): exemplarul de la București (BRV, I, nr. 67, p. 216: „Bucuresci, Biblioteca Academiei Române (dăruit de E. Picot)”; alte exemplare la Paris și Berlin), scanare Dacoromanica reprodusă pe Tipărituri vechi. ↩ ↩2 ↩3 ↩4 ↩5
8. P. Boerescu, Din istoria scrierii românești, 2014, p. 245-246: I. Piuariu-Molnar, Deutsch-Walachische Sprachlehre, Viena, 1788; originalul, p. 2-3, e scanat la BCU Iași, cota CS-RV371 (scanare): Ш = „Sch”, Schésu; Ж = „wie ein gelindes Sch”, ſchudek; Ц = „wie das deutsche Z”, zie. ↩ ↩2 ↩3
9. Gh. Șincai, Epistola ... ad Joannem de Lipszky, Buda, Typis Regiae Universitatis Pestanae, 1804, p. 7 și tabela pliantă de la final (BRV 673), BCU Cluj. ↩ ↩2 ↩3 ↩4 ↩5 ↩6 ↩7 ↩8 ↩9
10. P. Boerescu, Din istoria scrierii românești, 2014, p. 207-209: dicționarul anonim de la Caransebeș (Dictionarium Valachico-Latinum, manuscris, mijlocul secolului al XVII-lea; „Digraful sh = [ş] este o inovaţie a autorului anonim”, p. 209); originea lui sh: un model „atribuit de B. P. Hasdeu slavilor de sud (sloveni şi croaţi), ori săsesc de N. Drăganu” (p. 209; N. Drăganu, Dacoromania, IV/1, 1926, p. 126-127). B. P. Hasdeu, „Anonymus Lugoshiensis. Cel mai vechiŭ dicționar al limbei române, după manuscriptul din Biblioteca Universității din Pesta”, Revista pentru istorie, archeologie și filologie, VI, 1891, p. 1-48 (scanare BCU Iași): p. 2-3, facsimilul paginii 16 a manuscrisului (imaginea de aici); p. 7: sh e luat nu de la englezi, ci „din grafica unor dialecte slavice meridionale”, cu trimitere la M. P. Katancsich, De Istro ejusque adcolis, Buda, 1798, p. 283, o carte cu un secol și jumătate mai nouă decât dicționarul. Tot la p. 7, despre Fogarasi, Halici, Viski și anonim: toți iau „de basă ortografia ungurescă”, dar nu deosebesc [j] de [ș], deși maghiara are zs pentru [j] și s pentru [ș], iar [ț] apare „prin cz, tz, c”: transcrierea e „destul de confusă”. Cota manuscrisului, H 3: Gh. Chivu, Diacronia, 14, 2021, A188, p. 2. ↩ ↩2 ↩3 ↩4
11. N. Maniu Montan', Orthoepia, Sibiu, 1826, p. 26, prefața românească, exemplarul BCU Iași, CS-RV1156 (scanare): „literile Latinesci, quare sŭnt a nóstre, și numai prin aquéstea putem cultiva linba nóstră dupŏ natura sa”. Retipărită în Bibliografia românească veche, vol. III, nr. 1281, p. 510 (biblacad.ro). Același pasaj, cu trimitere la Orthoepia, p. 25-26, e citat și de Gh. Togan în Transilvania XXXI, 1900, nr. 5, p. 118-121. Despre autor (Nicolae Maniu, 1796-1865, născut la Hăpria, județul Alba; teologia la Viena; învățător la Blaj în 1825, apoi paroh și protopop la Sibiu, rector al seminarului din Blaj și vicar al Făgărașului): Ș. Comșa, Dascălii Blajului, 1940, p. 63, nr. 138 (BCU Cluj); necrologul din Gazeta Transilvaniei nr. 28, 1865, p. 111 (BCU Cluj). ↩ ↩2
12. Luca Stroici: relief cu inscripția „LUCA STROICI”, de dată necunoscută, fotografie publicată de Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, „Luca Stroici (~1530 - 25 ianuarie 1610), mare logofăt și mare ctitor al mănăstirii”, 22.01.2021, arhiepiscopiasucevei.ro (de acolo și anii de viață; data morții e cea de pe piatra de mormânt de la Dragomirna). Celelalte portrete sunt de pe Wikimedia Commons, domeniu public, cu excepția lui M. Sala (CC0): Cantemir (gravură, sec. XVIII); Micu; Șincai; Maior; Heliade; Costachi; Scriban; Kogălniceanu; Cuza (litografie de J. Kriehuber, 1861); Ghica; Caragiale (fotografie A. Duschek, Sinaia); Cipariu; Laurian; Maiorescu; Urechia (litografie, 1891); Sala (fotografie, 2011, CC0). Dan Matei: fotografia din profilul lui de pe Europeana Pro (captură arhivată), unde e identificat ca „Portrait of Dan Matei”; licența imaginii nu e precizată, așa că o folosim doar în această pagină locală, cu atribuire. Imaginile au fost decupate și aduse la același ton. Anii de viață: Wikidata și surse din nota 11 din Dosarul cercetării. ↩
13. P. Boerescu, Din istoria scrierii românești, 2014, cap. IV, „Modelul ortografic latino-romanic al scrierii românești, până la 1830”, p. 262 și urm. ↩
14. S. Micu, Gh. Șincai, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, Viena, Kurzböck, 1780 („Ç caudatum... Gallorum proprium”), archive.org; P. Boerescu, Din istoria scrierii românești, 2014, p. 252. ↩ ↩2
15. Buda (pe malul drept al Dunării), Pesta (pe malul stâng) și Óbuda s-au unit în 1873, formând orașul Budapesta: Wikipedia, „Budapesta”. ↩
16. P. Boerescu, Din istoria scrierii românești, 2014, p. 252. ↩ ↩2
17. Gh. Șincai, prefața la Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, Buda, 1805, în traducerea lui F. Fugariu, Școala Ardeleană, vol. I, ediție critică de F. Fugariu, studiu introductiv de R. Munteanu, București, Albatros, 1970, p. 347 (biblioteca-digitala.ro). ↩
18. Gh. C. Roja, Măestria ghiovăsirii româneşti cu litere latineşti, care sânt literele românilor céle vechi, Buda, 1809 (BRV 771), BCU Cluj. Despre autor: M. Berényi, Familii și personalități macedoromâne din Pesta (sec. XVIII-XIX), Giula, Institutul de Cercetări al Românilor din Ungaria, 2017, p. 53-56, romanintezet.hu; în catalogele germane apare ca „Georg Constantin Rosa”: Untersuchungen über die Romanier oder sogenannten Wlachen, Pesta, 1808 (Biblioteca Națională a Austriei; BCU Cluj) și teza De luxu in medicamentis, 1812 (Biblioteca Națională a Austriei). Maior, revizor al cărților românești de la Buda: P. Boerescu, Din istoria scrierii românești, 2014, p. 304. E. Pavel (coord.), Școala Ardeleană, vol. I, 2018, p. CLIV, CXCV și CCXV (moartea la Oravița, 12 februarie 1847). ↩ ↩2 ↩3
19. P. Maior, Orthographia Romana sive Latino-Valachica, una cum clavi..., Buda, Typis Regiae Universitatis Hungaricae, 1819 (BCU Cluj), pagina de titlu. ↩ ↩2 ↩3
20. P. Boerescu, Din istoria scrierii românești, 2014, p. 304, 306 (p. 306: I. Theodorovici Nica, Cântare despre începutul şi starea de astăzi a Românilor, Buda, 1813, „mărturia primei etape a gândirii ortografice a lui Petru Maior”). ↩ ↩2 ↩3 ↩4
21. P. Maior, Orthographia Romana, 1819, § 17 „De litera S”, p. 40. ↩ ↩2 ↩3 ↩4 ↩5
22. P. Maior, Orthographia Romana, 1819, Praefatio, p. III-IV (respinge ortografia maghiară și pe cea germană), p. 8 (respinge literele complet noi) și p. 40 (respinge sci italian). ↩
23. P. Maior, Orthographia Romana, 1819, § 18 „De litera T”, p. 43-44. ↩ ↩2
24. E. Pavel (coord.), Școala Ardeleană, vol. I, Scrieri istorice, București, Academia Română și Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2018 (colecția „Opere fundamentale”), inst-puscariu.ro, „Cronologie”, p. CXCVI (decretul imperial din 27 septembrie 1808 și memoriul lui Maior către Consiliul Locumtenențial). ↩
25. P. Maior, Orthographia Romana, 1819, § 9, p. 5. ↩
26. Pe pagina de titlu a Elementa linguae daco-romanae, Buda, 1805: „nunc penes Regiam Universitatis Pestanae Typographiam Typi Correctorem” (după P. Boerescu, Din istoria scrierii românești, 2014, p. 362). ↩
27. E. Pavel (coord.), Școala Ardeleană, vol. I, 2018, „Cronologie”, p. CXCII (noiembrie 1804: Samuil Micu devine cenzor al cărților românești la Tipografia Universității din Buda), p. CXCIV (13 mai 1806: Samuil Micu moare la Buda) și p. CXCV (23 mai 1808: Șincai demisionează din funcția de cenzor). ↩
28. Lesicon românescu-latinescu-ungurescu-nemțescu, Buda, „Typis et sumtibus Typographiae Regiae Universitatis Hungaricae”, 1825 (archive.org); P. Boerescu, Din istoria scrierii românești, 2014, p. 306, 369. ↩ ↩2
29. Numărătoare proprie pe coloana cu litere latine a Dialogului din Maior 1819 (p. 54 și urm.), după OCR, verificată pe imagine; detalii în Dosarul cercetării. ↩
30. V. Gergely de Csokotis, Omu de lume séu Sontice Regule Cuviêntiei, Viena, 1819 (BRV 1043), BCU Cluj. Despre autor (Vasile Gherghel de Ciocotiș, din Maramureș; paroh la Andrid, mort la Oradea în 1846 ca asesor consistorial; anul nașterii diferă după sursă: 1794, 1798 sau 1799): I. Gherghel, „References regarding behavioral and communication rules in the writings of Transylvanian School”, Journal of Romanian Literary Studies 17, 2019, p. 103 și urm. (după V. Hossu, Elita Chioarului, 2011, p. 304); M. Aldea, „«Regulile vorbirii» în tălmăcirea lui Vasilie Gergely de Csokotis”, 2015; V. Câmpean, „Basilius Gergely de Ciocotiș, un cărturar din Andridul secolului XIX”, Citadela, septembrie 2011, p. 11; Schematismus... Dioecesis Munkacsiensis pe 1821 (archive.org); P. Boerescu, Din istoria scrierii românești, 2014, p. 316-318. E. Pavel (coord.), Școala Ardeleană, vol. I, 2018, p. CXLVII și CCV („un îndreptar ortografic, pe baza principiilor lui Petru Maior”). ↩ ↩2 ↩3
31. Academia Română, DOOM3, 2021, studiul introductiv, § 1.1.3.2 „Semne grafice”, doom.lingv.ro. ↩
32. N. Maniu Montan', Orthoepia Latina, Latino-Valachica, Hungarica, Germanica, et Serbo-Valachica, Sibiu, tipografia lui M. Hochmeister, 1826, p. 26-27, exemplarul Bibliotecii Centrale Universitare din Iași, cota CS-RV1156 (scanare BCU Iași). P. Boerescu, Din istoria scrierii românești, 2014, p. 318-322 (la p. 322: semnul de sub s și t are la Montan' forma unui apostrof); Bibliografia românească veche, vol. III, nr. 1281, p. 507-511, unde prefața e retipărită cu litere din secolul XX (biblacad.ro). E. Pavel (coord.), Școala Ardeleană, vol. I, 2018, p. CLXII („ultimul demolator al scrierii chirilice”) și CCIX. ↩ ↩2 ↩3 ↩4
33. P. Boerescu, Din istoria scrierii românești, 2014, p. 324-325 (P. M. Câmpean, „Scurta povățuire în scrierea cu litere romane sau latine”, în Catihisul lui N. Scriban, Iași, 1838). Despre autor (Petru Maler Câmpeanu, născut la Otlaca, comitatul Arad; profesor la Academia Mihăileană din 1837; mort la Miclăușeni în 1893; nu i s-a păstrat niciun portret): A. Ilica, în Ateneul arădean V, 2024, nr. 7, p. 309-314, bibliotecaarad.ro; L. Mărghitan, 2010, crifst.ro. ↩
34. P. Boerescu, Din istoria scrierii românești, 2014, p. 323, 385; despre literele de plumb vândute la greutate: M. Moașa Nazare, studiu despre tipografia din Brașov, 2007, diacronia.ro. ↩
35. P. Boerescu, Din istoria scrierii românești, 2014, p. 141-158; Șt. Cazimir, Alfabetul de tranziție, 2006, passim. ↩
36. Șt. Cazimir, Alfabetul de tranziție, 2006, p. 104 („Grăbeşte-te cu încetul!”) și p. 107-109. ↩
37. Propunerea: M. Frîncu, M. E. Penteliuc, S. Frîncu, M. Zănescu, Proposal to include transitional Cyrillic characters invented by I. H. Rădulescu in his proposal of the 19th Century Romanian Transitional Script, L2/24-215, 15.04.2024, unicode.org (însoțită de un font OpenType liber). Răspunsul: Unicode Script Encoding WG, Recommendations to UTC #181 on Script Proposals, L2/24-228, § 2.1, noiembrie 2024, unicode.org: „Transitional alphabets are generally not the purview of Unicode... Text using the transitional forms can be accurately represented using existing Cyrillic characters and an appropriate font.” ↩
38. Șt. Cazimir, Alfabetul de tranziție, 2006, p. 108-109. ↩ ↩2
39. Dumas, Antoni, trad. A. Hrisoverghi, București, Tipografia lui Eliad, 1837 (Culturalia, CC BY-SA 4.0); I. Golescu, Băgări de seamă asupra canoanelor gramaticești, Tipografia lui Eliad, 1840 (BSB); Gr. Alexandrescu, Suvenire și impresii, epistole și fabule, Tipografia Rosetti și Vinterhalder, 1847 (BSB). ↩ ↩2
40. Magazinu istoricu pentru Dacia, București, tipografia Colegiului Național, 1845, p. 8 (scanare Google Books, archive.org). ↩
41. Șt. Cazimir, Alfabetul de tranziție, 2006, p. 110. ↩
42. Șt. Cazimir, Alfabetul de tranziție, 2006, p. 111; hotărârea Academiei Române din 17.02.1993 privind „â” și „sunt”, Monitorul Oficial nr. 51 din 8.03.1993. ↩
43. Wikipedia, „Courier de Moldavie”, după N. Iorga, Istoria presei românești, 1922, p. 14-15; imaginea: politeia.org.ro. ↩
44. Alăuta românească, nr. 4, Iași, 15 august 1838, p. 45-48 („Urma de Catichis & de Singelul Neofit”, semnat „Klmn.”), scanare dacoromanica.ro, reprodusă pe Tipărituri vechi; despre Catihis: P. Boerescu, Din istoria scrierii românești, 2014, p. 324-326; gramatica lui I. Alexi (1826) urmează ortografia lui Maior: același, p. 315. ↩ ↩2 ↩3
45. P. Boerescu, Din istoria scrierii românești, 2014, p. 146-147; D. Dragnev, I. Gumenâi, Paleografia slavo-română și româno-chirilică, 2003, cap. VI, p. 97-103. ↩
46. D. Dragnev, I. Gumenâi, Paleografia slavo-română și româno-chirilică, 2003, p. 100: în decembrie 1850, Eforia păstra slovele ъ, ь, ч, ц, к, п, ш, ѵ și в; în februarie 1856, „doar grafemul chirilic ъ”. Șt. Cazimir, Alfabetul de tranziție, 2006, p. 119: hotărârea din 1856 „menține, în chip straniu, o slovă chirilică solitară: ъ”; ironia lui G. Sion, „Literile în Ţeara Românească”, în Foiletonul Zimbrului, 1856, nr. 5, e citată acolo. P. Boerescu, Din istoria scrierii românești, 2014, p. 146-147 (datele de 25 februarie 1856 și 23 octombrie 1858, după E. Vîrtosu, 1942) și p. 334. ↩ ↩2
47. I. Ghica, „Ordin de ḑi”, Monitorul, nr. 30, 8 februarie 1860, imagine publicată de Arhivele Naționale (ZIUA de Constanța); textul integral în P. Boerescu, Din istoria scrierii românești, 2014, p. 333-334. ↩ ↩2 ↩3 ↩4
48. I. L. Caragiale, „Peste 50 de ani”, Universul, anul XXVII, nr. 133, 18 mai 1909, ro.wikisource.org; scena e rezumată și în Șt. Cazimir, Alfabetul de tranziție, 2006, p. 120. ↩ ↩2 ↩3 ↩4
49. Șt. Cazimir, Alfabetul de tranziție, 2006, p. 121, după „Frământări literare cu schimbarea alfabetului”, Ioan Neculce, 1923, p. 233. ↩
50. P. Boerescu, Din istoria scrierii românești, 2014, p. 147 (după V. Vîrtosu, 1942); ordinele Ministerului austriac al Justiției din iulie-august 1860, retipărite în Die Presse, 7.09.1860, și Gerichtshalle, 6.08.1860 (ANNO, Biblioteca Națională a Austriei). Pentru Bucovina: A. Pumnul, Grammatik der rumänischen Sprache für Mittelschulen, Viena, 1864, p. 8 (archive.org): în tabelul alfabetelor, Ш = S̄ s̄ și Ц = T̄ t̄; tot cu bară deasupra sunt C̄ (Ч), D̄ (з) și Ḡ (Џ). Că la Cernăuți s-a ales ortografia lui Pumnul: P. Boerescu, Din istoria scrierii românești, 2014, p. 147. Cipariu (Principia, 1866) scrie că Pumnul „pre la a. 1860… a inceputu a pune cedile la d, t, s”; în gramatica din 1864, semnul e însă o bară deasupra literei. ↩ ↩2 ↩3
51. T. Cipariu, Principia de limba si de scriptura, ed. a II-a, Blaj, 1866 (archive.org). Procesul-verbal nr. 381/1889 al ședinței din 21 decembrie 1889 a comitetului Asociațiunii transilvane pentru literatura română și cultura poporului român, hotărârea nr. 161, semnat de George Barițiu, președinte, și Dr. I. Crișianu, secretar, verificat la Sibiu pe 23 decembrie 1889: Transilvania, anul XXI, nr. 1, Sibiu, 1890, p. 29-32, aici p. 32 (BCU Cluj). În același număr (p. 2), redactorul I. Popescu anunță „adoptarea ortografieĭ Academieĭ române”. Numărul precedent, Transilvani'a, anul XX, nr. 23-24, 1-15 decembrie 1889 (BCU Cluj), e încă în ortografia lui Cipariu. Am comparat și numerele 1-2 din 1881, 1884, 1887 și 1889, scrise cu si, cu câte un număr din 1890, 1891, 1894, 1897, 1899, 1901, 1903, 1904 și 1905, toate scrise cu şi. ↩ ↩2 ↩3 ↩4 ↩5
52. Pentru Moldova: P. Boerescu, Din istoria scrierii românești, 2014, p. 146-147 („oficializarea alfabetului latin din anii 1860-1862”; Codicele civilŭ al Moldavieĭ, tipărit într-un alfabet de tranziție „remarcabil de conservator”), p. 170 (pe p. 185 a Codicelui, același cuvânt e scris în patru feluri: Kъnd, kind, kîndŭ, kînd) și p. 383 (descrierea ediției: [Constantin Sturza], ediția a III-a, Iași, Tipariul Tribunei Române, 1862; BRM, I, nr. 13195). O scanare a Codicelui n-am găsit. Pentru Biserică: T. P. Păcescu, „Tipografia cărților bisericești”, Boabe de grâu, 1933, p. 654-674 (restitutio.bcub.ro). P. 658: Regulamentul pentru revizuirea și editarea cărților bisericești a fost votat de Sfântul Sinod în ședințele din 22 și 23 noiembrie 1880, sancționat prin Decretul regal nr. 2162 din 27 august 1881 și publicat în Monitorul Oficial nr. 140 din 25 septembrie 1881. P. 664: articolul 1 prevedea retipărirea „cu litere latine și litere chirilice, după cum trebuința va cere”; prima carte de ritual a tipografiei, Orologiul Mare (Ceaslovul), s-a tipărit „cu literă latină”, iar „nu s'a tipărit nici o carte cu litere chirilice”. Tiparul Orologiului a început în 1882 și s-a încheiat în 1887 (p. 664); tabelul de la p. 666 dă pentru ediția I anii 1884-1887. Regulamentul și decretul nu le-am văzut în original. ↩ ↩2 ↩3 ↩4
53. A. T. Laurian, I. C. Massim, Dicționariul limbei romane, vol. I, București, 1871, introducere, p. XXIII, archive.org. ↩ ↩2 ↩3 ↩4
54. T. Maiorescu, „Despre scrierea limbei rumâne” (1866), în Critice, București, Socec, 1874, p. 193-194 (regula, după modelul lui G făcut de romani din C și al lui ç francez), 211-212 (sedila, „obşteşte cunoscută din limba francesă”), 214 (archive.org); P. Boerescu, Din istoria scrierii românești, 2014, p. 74-79, 344-345. ↩ ↩2 ↩3 ↩4
55. Analele Academiei Române, 1879-1880: raportul lui T. Maiorescu (8.04.1880), regula II.3, și procesul-verbal al ședinței din 14.04.1880, archive.org (foile 0730 și 0746). ↩ ↩2 ↩3 ↩4
56. Academia Română, Ortografia limbei române, 1895, regula 8; fragment pe Wikimedia Commons. ↩ ↩2 ↩3
57. Regule ortografice stabilite de Academia Română în anul 1904, p. 10, BCU Cluj. ↩ ↩2 ↩3
58. Decretul regal din 15.05.1881 (Monitorul Oficial nr. 35 din 17/29.05.1881), după N. Densușianu, Sistema ortografică a limbei române, 1904, p. 14, 16, inclusiv nota 2 de la p. 16 (restitutio.bcub.ro). Decretul din martie 1907 (Monitorul Oficial nr. 289), după Analele Academiei Române, seria II, t. XXIX (1906-1907), Desbaterile, p. 145-146, ședința publică din 27 martie 1907 (archive.org, scanare Dacoromanica): ordinul către autorități e ca noua ortografie „să fie excluziv întrebuințată în toate publicațiunile și corespondențele lor”. Ministru al Instrucțiunii în mai 1881 era V. A. Urechia (după listele de guverne; Wikipedia). ↩ ↩2 ↩3 ↩4
59. Elifbâ Raporu (1928), transcris de M. Koca, ODÜSOBİAD 11(2), 2021, p. 732, dergipark.org.tr. Raportul original: Elifbâ Raporu, Istanbul, Devlet Matbaası, 1928, p. XXVI (ş și ç „işâretli olarak alttan sedilli”; „ş Romenceden ... alınmıştır”) și p. XXIX (tabelul limbilor: rândul „Romence”, cu ş, ḑ, ţ, și rândul „Türkçe”, cu ş), scanare İSAM, Istanbul (isamveri.org); în transcrierea lui M. Koca, 2021, p. 731-732: „bunların ilk ikisi işâretli olarak alttan sedilli olarak «ş», «ç» sûretinde”. Legea nr. 1353 privind adoptarea și aplicarea literelor turcești, 1.11.1928, Resmî Gazete nr. 1030, 3.11.1928, p. 6001-6003, cu tabelul anexat al literelor de tipar și de mână (resmigazete.gov.tr). Ziarul turcesc din 1998: poziția Olandei, ISO/IEC JTC 1/SC 2/WG 3 N441, p. 3 (open-std.org). Lista literelor: Koca 2021, p. 729, la ş: „Romenlerde ve Azerbaycanlılardan başka Sovyet İttihâdı Türklerinde” (la români și la turcii din Uniunea Sovietică, în afară de azeri); descrierea alfabetului românesc, cu ţ, ş, ḑ, ă, ĕ, â, î: p. 722. Metoda românească pentru telegrame: raportul original, p. XXX, și Koca 2021, p. 734-735: „Bu husûsta Romanyalıların usûlüne tebâ'iyyet edilmiştir” (în această privință s-a urmat metoda românilor); „ştirbei” devine „Shtirbei (y)” în ziarele în limba franceză din România; „sh = ş”, „ch = ç”. Nota 5 a lui Koca, după care Știrbei ar fi numele dinastiei care a condus o vreme Regatul României, e greșită: Știrbei e o familie boierească, iar Barbu Știrbey fusese prim-ministru în 1927. Presa: Hâkimiyet-i Milliye, Ankara, nr. 2587, 21.09.1928, p. 1, scanare a Bibliotecii Atatürk a Primăriei Istanbul (Wikimedia Commons); Milliyet, nr. 1041, 4.01.1929, p. 1, scanare a Bibliotecii Universității din Istanbul (Wikimedia Commons). Literele sunt de câțiva milimetri, iar scanările nu permit decât observația că semnul pare desprins sau lipit. Bucureștiul: Monitorul Comunal al Municipiului București, anul XXVII, nr. 45, 4.11.1928, p. 1, scanare a Bibliotecii Metropolitane București, prin Dacoromanica (Wikimedia Commons, unde e catalogat ca „Monitorul Primăriei București”). Scanarea e mai fină decât cele turcești: în antet, între Ș și semn rămâne un spațiu alb; în text, cârligul de sub ţ coboară lipit de literă. ↩ ↩2 ↩3 ↩4 ↩5 ↩6 ↩7 ↩8 ↩9 ↩10 ↩11 ↩12 ↩13
60. M. Kaplan, „The history of messing up Romanian on computers”, 24.08.2011, archives.miloush.net; The Unicode Standard, cap. 7, unicode.org. ↩
61. Faxul IRS, semnat „Alexandra”, redat de M. Everson pe lista de discuții Unicode, 21.05.1997: Everson îl primise „in response to a query I made regarding Romanian terminology” (unicode.org). Documentele comitetului ISO/IEC JTC 1/SC 2: faxul IRS din 23.07.1997, semnat „Alexandrina STĂTESCU” (WG 3 N439, open-std.org); poziția Olandei, semnată de J. W. van Wingen, 10.03.1998, care consemnează și decizia de la Creta din iulie 1997 (WG 3 N441, open-std.org); plângerea Olandei către JTC 1 despre „funcționarea” SC 2, 25.05.1998 (JTC 1 N5449 = WG 2 N1822, unicode.org) și răspunsul WG 2 din 25.09.1998 (N1879R, unicode.org), cu nota de compromis pentru anexa P a ISO 10646: „Both forms of the letter may be found in a single document written in a single language, e.g. Romanian or Turkish”; procesul-verbal al reuniunii WG 2 de la Londra, 21-25.09.1998, p. 21-23 (N1903, unicode.org): „19 national bodies have accepted these”; A. Freytag povestește despre un tipograf care numea semnul ambiguu „commadilla below”; E. Kolehmainen vede în plângerea olandeză un caz de „I know better than you”; votul pentru ISO/IEC 8859-16, 5.07.1999 (SC 2 N3337 = WG 2 N2059, unicode.org): 15 voturi pentru, unul pentru cu observații (Irlanda), 3 contra (Finlanda, Suedia, SUA); Suedia se îndoia că un standard nou e „the best solution” și propunea modificarea lui ISO 8859-2, iar SUA cereau să se folosească ISO 10646 sau 8859-2 „unless a marketing requirement for the repertoire of ISO 8859, part 16 is proven”; faxul ASRO din 25.08.1999, semnat de Aurora Toia (WG 2 N2117, unicode.org). ↩ ↩2 ↩3 ↩4 ↩5 ↩6 ↩7 ↩8 ↩9 ↩10
62. Unicode 3.0, NamesList, „Additions for Romanian” (U+0218-021B), unicode.org. ↩
63. Cererea cIMeC: D. Matei, director cIMeC și președinte al comitetului de standardizare CT 210, către președintele Academiei Române, acad. E. Simion, fără dată (iulie 2003, după numele fișierului): „avem nevoie de un text de autoritate”, care să spună că „literele [Ş, ş, Ţ, ţ] se scriu cu virgulă dedesubt şi nu cu sedilă”, „pentru impunerea formelor corecte firmelor producătoare de fonturi” (secarica.ro). Răspunsul: Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosetti”, scrisoarea din 7.10.2003 către Academia Română (în atenția lui N. I. Nicolae), cu decizia consiliului științific din ședința extraordinară din 6.10.2003, semnată de directorul institutului, acad. M. Sala (secarica.ro). Ambele sunt versiunile electronice ale scrisorilor, generate în PDF pe 24 și 26.10.2003 și găzduite de C. Secară; scrisoarea institutului nu are număr de înregistrare și nici semnătură olografă. Literele din aceste texte sunt codate cu sedilă. ↩ ↩2 ↩3 ↩4 ↩5
64. DOOM2, 2005, § 1.1 „Literele” (dexonline.ro); Legea nr. 183 din 16 mai 2006 privind utilizarea codificării standardizate a setului de caractere în documentele în formă electronică, Parlamentul României, Monitorul Oficial nr. 443 din 23.05.2006, art. 1, 6, 7, legislatie.just.ro; Ordinul ministrului comunicațiilor și tehnologiei informației nr. 414 din 25.09.2006, Monitorul Oficial nr. 842 din 12.10.2006, art. 1-2 și anexa, legislatie.just.ro (copie PDF: secarica.ro). Pe portalul oficial, anexa ordinului afișează literele cu sedilă lângă codurile literelor cu virgulă. ↩ ↩2
65. C. Secară, despre tastaturile românești din Windows Vista, secarica.ro; M. Kaplan, blog, 27.11.2007; D. Jacquerye, Unicode L2/13-155, 2013 (într-un corpus din 2011-2013, „şi” apare cu sedilă în 91,56% din cazuri), unicode.org. ↩
66. D. Dragnev, I. Gumenâi, Paleografia slavo-română și româno-chirilică, 2003, cap. VI, p. 97-103; Legea RSSM nr. 3462-XI din 31.08.1989, art. 2, legis.md; legea PMR „Despre limbi” din 8.09.1992, art. 6, CEFAN. ↩ ↩2
67. V. Ciornei, interviu, G4Media, 31.08.2021, g4media.ro. ↩
68. Grafic realizat de noi, după P. Boerescu, Din istoria scrierii românești, 2014, p. 89, 133 (ultimele tipărituri bisericești cu chirilice, Sibiu, 1888 și 1900), 146-147; D. Dragnev, I. Gumenâi, Paleografia slavo-română și româno-chirilică, 2003, cap. VI; revista Transilvania, 1889-1890 (pentru Ardeal); A. Pumnul, Grammatik der rumänischen Sprache, 1864, p. 8 (pentru Bucovina); T. P. Păcescu, 1933, p. 658, 664 (pentru Biserică). Detalii și surse în nota 08 și nota 09 din Dosarul cercetării. Refăcut pe 30.10.2026: Ardealul fără ş și ţ până în 1890, Bucovina cu semnele lui Pumnul, anii 1940-1944, școlile din Țara Românească în 1856-1858, cărțile de slujbă cu chirilice. ↩
69. L. Moore, „Latvian and Marshallese Ad Hoc Report”, WG2 N4456, 2013, unicode.org; V. Ernštreits, „Livonian Orthography”, 2007; pentru găgăuză: Wikipedia, „Gagauz alphabet”; pentru ş în turcă, azeră, turkmenă și tătară: Wikipedia, „Ş”. ↩