Document de lucru: note/01_surse_locale.md

01 · Ce spun cărțile de referință

Note de lucru, 27 octombrie 2026. Pentru fiecare constatare: sursa, pagina, ce spune. Citatele din cărțile recente (Boerescu 2014, Cazimir 2006) sunt scurte. Restul e rezumat. Textele vechi (Maior 1819, Ghica 1860, Maiorescu 1866) sunt în domeniul public și pot fi citate mai larg.

Sursele:

Numerotare: la Boerescu, „p. X” înseamnă pagina tipărită (pagina din PDF = pagina tipărită + 1). La Cazimir, pagina tipărită = pagina din PDF − 3, și le dau pe amândouă. La Maior dau ambele.

1. Sursa primară: Petru Maior, 1819

Litera S (§ 17, p. 40 tipărită, p. 53 în PDF) → imagini/02_Maior_1819_p40_litera_S_ADNOTAT.png

Maior descrie întâi când s se citește [ș]: înainte de i „clar” (de exemplu sie, siede), unde scrie s simplu. Pentru restul cazurilor scrie:

„Nos, dum s pronunciandum est crasse uti ш Cyrillicum, ad reddendam exteris expeditiorem lectionem saepe s subnotamus signo mediae lunulae: quod tolerabilius est, quam interponere c inter s et i more Italorum, e. g. Itali scribunt uscire. Valachi eşire, exire; Ital. lisciva, Val. lişia, lixivium etc.”

Traducere: „Noi, când s trebuie pronunțat «gros», ca ш chirilic, ca să le facem străinilor citirea mai ușoară, notăm adesea s dedesubt cu semnul unei jumătăți de lunulă. Asta e mai acceptabil decât să intercalăm un c între s și i, după obiceiul italienilor.”

Ce reiese de aici:

• Semnul e descris ca „jumătate de lunulă”, un mic semicerc, nu ca virgulă.
• Motivul declarat e practic: lectura „pentru străini”. Nu e invocat explicit un motiv identitar.
• Maior respinge explicit soluția italiană sci (adică sh prin digraf).
• Scrierea rămâne etimologică: înainte de i nu pune semnul, pentru că i-ul „arată” pronunția.

Litera T (§ 18, p. 43-44 tipărite, p. 56-57 în PDF) → imagini/03_Maior_1819_p44_litera_T_ADNOTAT.png

„Etsi vero aliquando subtrahatur i, nihilominus tamen t pronunciatur uti Cyrillicum ц, e. g. ţera, terra, regio. Propter facilitatem autem legentium t hoc in casu saepe subnotatur, uti est in allato exemplo, ţera, videre.”

Traducere: „Chiar dacă uneori i lipsește, t se pronunță totuși ca ц chirilic, de exemplu ţera (lat. terra). Pentru ușurința cititorilor, t e adesea notat dedesubt în acest caz.”

Imediat după, Maior cere să nu confunzi [ț] venit din t latin cu cel venit din c latin. Pe acesta din urmă îl scrie ç („c caudato”), de exemplu çiépa < lat. cippus, „non ţiépa scribi oportet”.

Concluzie: în sistemul lui Maior, alegerea între ţ și ç e strict etimologică. Litera de sub semn arată din ce literă latină vine sunetul. Acesta e nucleul „latinist” al soluției.

Același pasaj compară sunetele cu echivalentele din alte scrieri: sz și s maghiar, ш și ц chirilic, sch și z german, tz maghiar.

2. Pârvu Boerescu, Din istoria scrierii românești (2014)

Rezumatul autorului despre originea literelor (p. 327, capitolul „Alfabetul românesc modern – creație și moștenire a «Școlii Ardelene»”)

• ș e „creația lui Gh. Șincai, din anul 1804” (Epistola... ad Joannem de Lipszky, Buda). Semnul are forma spiritului aspru grecesc (῾) pus sub s și funcționează ca prescurtare a digrafului sh, pe care Samuil Micu îl folosise în Acathist (1801).
• ș devine grafie uzuală în lucrările tipărite prin grija lui Petru Maior: Theodorovici Nica (1813), Maior (1819).
• Vasilie Gergely de Csokotis (Omu de lume, 1819) îi dă, prin analogie cu ç, o sedilă franceză.
• Forma definitivă, o „sedilă românească” ca un apostrof sau „virguliță” sub literă, apare în 1826 la Nicolae Maniu Montan' (Orthoepia latina, latino-valachica...).
• ț e creația lui Petru Maior (Theodorovici Nica 1813; Maior 1819), prin analogie cu ç folosit de Samuil Micu pentru [ț] în Carte de rogacioni (1779). Ia și el forma „sedilei românești” în 1826, tot la Maniu Montan'.

Detaliile despre Șincai, 1804 (p. 252)

Semnul lui Șincai nu e o sedilă franceză. E „un mic semicerc vertical deschis spre dreapta”, adică spiritus asper (dasia). Boerescu îl explică drept o reacție la Micu: un h diacritic nu putea avea în che/chi rol de „întărire”, iar în sh rol de „înmuiere”.

Spiritul aspru valorează h, deci s + spirit aspru = sh. Fiindcă spiritele grecești se pun numai deasupra vocalelor, Șincai l-a pus sub consoană. Boerescu vede aici o contaminare cu sedila romanică.

Sedilele s-au unificat apoi din motive tipografice, de comoditate și prin pierderea sensului inițial: întâi ca sedilă franceză (Csokotis, 1819), apoi ca „apostrof sau virgulă mai mică” (Montan', 1826).

Montan', 1826 (p. 321, nota 350)

La Maniu Montan', sedilele nu mai au forma sedilei franceze. Devin un apostrof sub s, t și d: ş, ţ și ḑ (d cu semn, pentru [z]).

Lista semnelor diacritice create pentru română (p. 195-196)

• ç = [ț], model „pseudofrancez” cu reflexe vechi spaniole, la Micu (Carte de rogacioni, 1779).
• s cu spirit aspru subscris = [ș], la Șincai (1804).
• Sistemul fonetic al lui Aron Pumnul (Bucovina) a avut propriile semne pentru [ș] și [ț]: o bară deasupra, s̄ și t̄ (Pumnul, Grammatik der rumänischen Sprache, Viena, 1864, p. 8 ✔, 30.10).

Verdictul lui Boerescu (p. 260)

„Sedila sub literele s şi t reprezintă în mod cert o inovaţie românească, aflată, totuşi, în strânsă legătură istorică cu sedila din unele limbi romanice occidentale.”

Mituri de secol XIX despre ce „înseamnă” semnul (p. 334-335, nota 366)

• „Semnul e un s mic”. C. Mavruli, într-o scrisoare către Heliade (Curier de ambe sexe, 1840-1842): ш ar fi doar „ss”, iar ц doar „ts”. Ideea apare și la Ion Ghica, precum și la V. Alecsandri (Grammaire de la langue roumaine, 1863, sub pseudonimul V. Mircesco).
• „Semnul e un i mic”. I. G. Sbiera (Bucovina, 1865): „codița” ar avea forma lui i, fiindcă d, s și t devin ḑ, ș și ț înaintea unui i.
• Concluzia lui Boerescu: ambele explicații sunt „mitizante” și nu se potrivesc cu ideile lui Șincai și Maior, autorii semnelor.

Oficializarea alfabetului latin

Țara Românească (p. 147 și p. 332-335)

• Comisia gimnazială a Eforiei Instrucțiunii Publice ia decizii pe 25 februarie 1856 și 23 octombrie 1858.
• Pe 8 februarie 1860, Ion Ghica dă „Ordinul de zi” al Ministerului din Năuntru. A apărut în Monitorul, Ḑiar oficial al Terei Romănesci, nr. 30, și a fost reluat în cinci numere.
• Ordinul îi obligă pe copiștii ministerului să aplice o „prescurtare ortografică” de la 10 februarie 1860. Cine o neglija, „ca netrebuincios în serviciŭ, se va depărta”.
• Tabelul de corespondență din ordin dă explicit ш → ş și ц → ţ, cu variantele ss (înainte de vocală, de pildă assa) și ts (de pildă ţintsar).
• Textul ordinului (1860, domeniu public) e reprodus integral la p. 333-334.

Transilvania și Banat

• „Comisiunea filologică românească transilvană”, convocată la Sibiu (pentru Banat, la Timișoara) în aprilie 1860 (după Vîrtosu, 1968).

Bucovina

• Comisia de la Cernăuți adoptă alfabetul latin, dar cu ortografia lui Aron Pumnul.

Moldova

• Alfabetul de tranziție rămâne oficial până în 1862 inclusiv.
• Vîrtosu (1942) amintește o decizie din 1859 pentru școli, dar nu se cunoaște un text de oficializare în publicațiile administrative.
• Codicele civil al Moldaviei, ed. a III-a, e tipărit la Iași în 1862 tot cu alfabet de tranziție. Nu l-am găsit scanat online (30.10).

Biserica

• Sfântul Sinod (Vechiul Regat) păstrează chirilica în cărțile de cult până în 1881. Regulamentul din 1881 admitea încă și chirilica („după cum trebuința va cere”), dar în practică s-a tipărit numai cu litere latine (Păcescu 1933, p. 658, 664).

Ultima etapă

• În jurul anului 1875 încetează tipăriturile integral în alfabet de tranziție.

Periodizarea lui Boerescu (p. 89)

Titu Maiorescu: argumentul latinității (p. 74-75, 79, 344-345)

Maiorescu, Despre scrierea limbei rumăne (1866), text în domeniul public:

„Când ne-am îndrepta numai după sistemul fonetic, el ne-ar răspunde îndată: pentru un son nou literă nouă. Atunci consecinţa cea mai naturală a fonetismului este primirea de-a dreptul a semnelor slavone ъ, ц, ш [...] în alfabetul latin.” [...] „Mai întâi credem că latinitatea alfabetului nostru se opune la primirea unor litere de aspect aşa de heterogen precum este, d. e., ъ.”

„Unde dar un son nou, pentru care nu există încă literă, este format din sonuri vechi, care au literele lor, acolo în spiritul tradiţiei latine litera cea nouă trebuie să se formeze din litera veche prin o mică adăogire grafică la forma ei primitivă.”

Boerescu numește asta „principiul foneticii istorice”. Sunetul [ș] provine din [s] latin și alternează cu el (urs/urși, las/lași). De aceea se scrie s + semn. La fel [ț], din [t] (frate/frați).

Tot Maiorescu (1874) adaugă un „principiu psihologic”: un semn trebuie să aibă un înțeles fix și să fie cunoscut de toți. Boerescu notează că Maiorescu l-a invocat pentru sedila sub s și t (p. 79).

Din 1904, ș și ț rămân semnele unice ale sunetelor respective: dispar grafiile etimologice de tip sc, -esc- pentru [șt] etc. (p. 75).

3. Ștefan Cazimir, Alfabetul de tranziție (2006)

• 8 februarie 1860: „Adoptarea oficială a alfabetului latin a avut loc la 8 februarie 1860, printr-un ordin semnat de Ion Ghica, în calitatea sa de prim-ministru al Munteniei” (carte p. 120 / PDF p. 123).
• Miza identitară e citată direct din Petru Maior (carte p. 100 / PDF p. 103) (Dialog pentru începutul limbei române): cât timp românii scriu cu slove chirilice, „niciodată nu vor fi vederoase cuvintele latine în limba română”. Când scria un cuvânt cu litere latine, „îndată cu strălucire i se văzu latina lui faţă”.
• Ion Budai-Deleanu aduce argumentul gramatical: limba nu poate fi adusă „la regule gramaticeşti” dacă e scrisă cu litere chirilice.
• O scenă din 1859-1860 rememorată de Caragiale: un dascăl le anunță școlarilor trecerea la literele latine cu „Jos slova străină! sus litera străbună!”.
• Heliade, 1828 (carte p. 95 / PDF p. 98): alfabetul propus avea 29 de slove (chirilice simplificate). Cazimir insistă că era un proiect, nu o normă impusă. Nici sistemele Academiei n-au avut o asemenea autoritate.

4. Ce rămâne de verificat pe web

• Ce au prescris exact Academia (1869, 1881, 1895, 1904, 1932, 1953, 1993) și DOOM despre forma semnului: virgulă sau sedilă.
• Când apare pentru prima dată prescrierea explicită a virgulei.
• Era digitală: ISO 8859-2, Unicode 3.0 (U+0218–U+021B), ISO 8859-16, SR 13011.
• Unicitate: letonă, livoniană, găgăuză, turcă (și dacă ş-ul turcesc din 1928 vine din română).