Document de lucru: note/10_tipografii.md

10 · Tipografiile și semnul de sub s și t

Note de lucru, 27 octombrie 2026. Surse: cărțile extrase local (Boerescu = B., Cazimir = C., Maior 1819 = M.), plus o cercetare web pe care am verificat-o parțial.

Etichete:

• ✔ verificat de mine pe scanare sau pe textul local
• S sursă secundară
• negăsit n-am găsit

Pe scurt. Tiparul a contat mult, dar în alt fel decât pare la prima vedere:

1. Unde s-a născut semnul: în biroul corectorilor români de la Tipografia Universității din Buda, o instituție de stat habsburgică. Șincai (1804) și Maior (1819) erau chiar corectorii și cenzorii cărților românești de acolo.
2. Cum s-a răspândit: prin aceeași tipografie. Ea a tipărit „pe cheltuiala” ei Lexiconul de la Buda (1825), cu ortografia lui Maior ca prefață.
3. Cum arată semnul: forma depindea de tipografie. Era lunulă la Buda, sedilă la Viena, apostrof sau virgulă la Sibiu și Iași.
4. Teoria „semnul mic a fost soluția ieftină” e susținută doar în parte. Vezi §5.

1. Cine a tipărit textele-cheie

2. Tipografia Universității din Buda: laboratorul lui ș și ț

• Privilegiile (S):
  • 1779: Maria Tereza dă tipografiei privilegiul pentru manuale școlare „pentru sârbi, croaţi, slovaci, români”.
  • 1795-1796: tipografia cumpără literele și drepturile tipografului vienez Ștefan Novacovici. Apoi își deschide propriul atelier de turnat litere.
  • Surse: Avram 2005, p. 2, după Veress și Berényi; Wikipedia (Novaković).
• Revizorii români erau cenzori și corectori în același timp (S): Micu, Șincai și Maior. Maior ocupă postul din 7.III.1809 până la moarte, în 1821 (Avram 2005). Boerescu scrie că Maior avea funcția „încă înainte de anul 1809” (p. 304 ✔). Iar Avram notează că cenzorul imprima secției românești „o anume direcţie – aproape personală” (p. 3).
• Corectorul putea schimba ortografia fără să știe cititorii. Maior însuși o spune (M. p. 5, §9, ✔ pe scanare): „Certo, Budae typis Typographiae Regiae... jam plura opuscula Valachico idiomate, ac Cyrillicis characteribus edita sunt absque vocali ѫ, ac ubique ejus loco vocali ъ surrogata, quin vel advertant lectores hanc mutationem factam fuisse.” Adică: la Buda s-au tipărit deja mai multe cărticele românești cu litere chirilice fără slova ѫ, înlocuită peste tot cu ъ, fără ca cititorii să observe măcar schimbarea.
• Maior pune o literă pe seama tipografilor (același loc, ✔). Crede că slova ѫ a fost adusă în cărțile românești de tipografi ruși: „Non dubito, quin Director typi quoque in illa Typographia Russus fuerit, quum olim Typographi et Pictores apud Valachos plerumque fuerint Russi.” Adică: nu mă îndoiesc că și conducătorul tiparului din acea tipografie a fost rus, căci odinioară tipografii și pictorii la români erau de obicei ruși. Pentru Maior, deci, tipografii erau cei care hotărau literele.

3. Forma semnului depindea de tipografie

Boerescu explică trecerea prin „dificultăţile tipografice, o anumită comoditate şi/sau pierderea semnificaţiei iniţiale a semnului diacritic inventat de Şincai” (p. 252 ✔). E o explicație propusă de el, fără un document de tipografie care s-o confirme.

4. Improvizații cu literele pe care tipografia le avea

• Viena, 1850 (Sollinger, Documente istorice..., atribuită lui Laurian): în alfabetul de tranziție, „ş – ш – este un m răsturnat!” (B. p. 385 ✔).
• Bolliac, 1847, Tipografia lui Eliade: pe foaia de titlu, â ține și locul lui ă, iar „ă apare abia în tabla de materii” (B. p. 383).
• Lipova, 1829: Boerescu se întreabă dacă tipografia avea măcar litere cu sedilă. Conchide însă că alegerea autorului e mai probabilă decât lipsa literelor (p. 323 ✔).
• Heliade, 1840-1847: litere chirilice cu sedilă, џ și щ (B. p. 385). Sedila era deci un adaos pe care tipografii îl foloseau la mai multe litere.
• Chișinău, 1989: la primele ziare cu litere latine, tipărite în Letonia, literele „ă, î, ș și ț nu erau”. Redacția le adăuga „pe timpul nopților” (V. Ciornei, interviu, g4media, 31.08.2021 ✔).

5. Ipoteza ta: „semnul mic a fost soluția ieftină, pentru că literele de tipar erau scumpe”

Ce susțin sursele:

• Literele erau scumpe. Se vindeau și se evaluau la greutate. La Brașov, între 1804 și 1817, 489½ funți de litere au fost evaluați la 2.000 de florini. Tipograful Dürr a fost trimis „la Pesta pentru turnarea de litere noi” (Moașa Nazare 2007, după Banciu 1930, S).
• Tipografii foloseau ce aveau în cutie (vezi §4).
• Forma de sedilă franceză (Csokotis 1819) se potrivește cu ç, care exista deja în orice garnitură de litere apuseană. Asta explică plauzibil forma, după 1819.

Ce nu susțin sursele:

• Un ș nu era mai ieftin decât orice altă literă nouă. În tiparul cu litere de plumb, fiecare caracter avea poansonul și matricea lui: „its several matrix; and... its several puncheon” (Encyclopaedia Britannica, ed. 6, 1823, articolul „Matrice”, S). Un ș era deci o literă întreagă, nouă.
• Soluția cu adevărat ieftină erau grupurile de litere, care nu cereau nimic nou: sh, ss, ts, sz, tz. Ele erau folosite de 200 de ani: Micu 1801, Șincai 1805, Câmpean („shi”) 1838, Ghica (ss, ts) 1860. Cărturarii au ales varianta mai scumpă.
• Motivul declarat era altul. Maior vrea semnul ca să le fie străinilor mai ușor de citit și respinge sci, sch, sz (M. p. 40 ✔). Respinge și litere complet noi, ca să nu devină româna „incommunicabilis... aliis nationibus” (M. p. 8). Maiorescu cere „o mică adăogire grafică” „în spiritul tradiţiunii latine”.
• În 1819 tipografia de la Buda avea atât ç, cât și lunula, ca semne diferite. Maior le folosește pe amândouă, ţ pentru originea t și ç pentru originea c (planșa 03 ✔). Deci tipografia a plătit pentru un semn separat, nu a refolosit ç.
• „si” fără semn de 295 de ori, la Maior, urmează propria lui regulă (§17), nu o lipsă de litere: ş apare în același text.
• Nu am găsit niciun document despre costul anume al literelor cu semn.

Verdict: identitatea a hotărât că există un semn sub litera latină; tipografia a hotărât cum arată acel semn. Ipoteza costului nu explică de ce există semnul. Explică însă plauzibil forma lui de după 1819 și multe improvizații de tipografie.

6. După 1880: tehnologia a păstrat sedila

• Pe hârtie, Academia numea semnul „sedila francesă”, dar tipografiile îl desenau ca o virgulă: în 1895 „(,)” (planșa 06 ✔), iar în 1904 regula 8 apare la Densușianu cu ș, ț (✔).
• 1928, București ✔: Monitorul Comunal al Municipiului București din 4.11.1928 are pe aceeași pagină semnul desprins (antetul) și cârligul lipit (textul cules mărunt). Forma depindea de font. Vezi 05_unicitate_identitate.md.
• Mașini de scris, Linotype și Monotype, culegerea din perioada comunistă: negăsit.
• În calculatoare:
  • ISO 8859-2 (1987), CP852 și Windows-1250 au doar Ş ş Ţ ţ cu sedilă.
  • Revizia ISO din 1998 notează că literele cu sedilă „may be used to substitute” pe cele cu virgulă.
  • Unicode 1.1.5 (1995) declara literele cu sedilă potrivite și pentru română.
  • Virgula apare ca literă separată abia în Unicode 3.0 (1999) și în ISO 8859-16 (2001).
  • Surse: Kaplan 2011; tabelele de coduri verificate de cercetarea asistată în Python.
• Sedila s-a răspândit prin fonturi create „outside of eastern Europe” (J. Allan, lista Unicode, 2003).
• Rezultat: într-un corpus de texte românești din 2011-2013, „şi” apare cu sedilă în 91,56% din cazuri (Jacquerye 2013, Unicode L2/13-155).

7. Corelații

1. Cenzorul-corector era, în fapt, ortograful. Semnul s-a născut acolo unde cărturarii controlau tiparul: la Buda, nu în Principate.
2. Răspândirea a urmat tiparul. Lexiconul de la Buda (1825), tipărit pe banii tipografiei, a dus ortografia lui Maior în toate cele trei țări (B. p. 306 ✔).
3. Forma semnului urmează tipografia, de la lunulă la sedilă și apoi la virgulă. E o corelație, nu o cauzalitate dovedită.
4. Tehnologia păstrează forma veche. Plumbul (ç), apoi codurile de calculator (ISO 8859-2) au impus sedila. Virgula a trebuit apărată de fiecare dată: în 1895 prin desen, în 2003 printr-o decizie explicită.
5. Tiparul apare ca obstacol în 1989: literele ă, î, ș, ț lipseau la tipografie și se completau noaptea.

Surse

• Locale: Boerescu, Din istoria scrierii românești (2014); Cazimir, Alfabetul de tranziție (2006); Maior, Orthographia Romana (Buda, 1819; scanarea BCU Cluj).
• Avram 2005, despre secția românească a Tipografiei din Buda: https://www.diacronia.ro/indexing/details/A19337/pdf
• Moașa Nazare 2007, despre tipografia din Brașov: https://www.diacronia.ro/indexing/details/A19377/pdf
• E. Mârza, despre Kurzböck: https://revistatransilvania.ro/eva-marza-tipograful-vienez-joseph-lorenz-von-kurzbock-si-cartea-romaneasca-veche-vector-al-identitatii-culturale/
• Novaković: https://en.wikipedia.org/wiki/Stefan_von_Novakovi%C4%87
• Encyclopaedia Britannica, ed. 6, 1823, „Matrice”: https://jimclifford.ca/britannica-articles-2/a/EB.11/192200323/9.html
• M. Kaplan 2011: https://archives.miloush.net/michkap/archive/2011/08/24/10199324.html
• D. Jacquerye 2013: https://unicode.org/L2/L2013/13155r-cedilla-comma.pdf
• J. Allan 2003: https://unicode.org/mail-arch/unicode-ml/y2003-m11/0130.html
• V. Ciornei 2021: https://www.g4media.ro/limba-romana-are-o-pozitie-dominanta-in-republica-moldova-vsevolod-ciornei-scriitor-participant-la-miscarea-de-renastere-nationala-din-anii-80.html
• De citit ulterior: M. Tomescu, Istoria cărții românești (1968); Litera de tipar (1966); D. Simonescu; Bibliografia românească veche (BRV).

Adăugat pe 27.10: șirul cenzorilor români de la Tipografia Universității din Buda

Sursa: E. Pavel (coord.), Școala Ardeleană, vol. I, Scrieri istorice, Academia Română și FNSA, 2018, „Cronologie”. Am verificat textul în PDF (https://ebib.inst-puscariu.ro/bibliotecadigitala/editiicritice/pdf/Scoala-Ardeleana_Vol-01.pdf).

Ce se vede: postul de cenzor al cărților românești de la Buda a fost ocupat aproape fără întrerupere de oameni ai Școlii Ardelene, iar inventatorii semnului (Șincai, Maior) l-au ocupat chiar în anii în care l-au creat. Așa se confirmă „biroul corectorilor” din note/10.

Alte confirmări din aceeași ediție:

• Csokotis (p. CXLVII, CCV): „un teolog maramureșean, Vasile Ghergheli de Ciocotiș”, „teologul absolut din Diecezul Muncaciului”, care „realizează și un îndreptar ortografic, pe baza principiilor lui Petru Maior”.
• Montan' (p. CLXII, CCIX): „magistrul blăjean Nicolae Maniu Montan, ultimul demolator al scrierii chirilice”; Orthoepia, tipărită la Sibiu de Martin Hochmeister în 1826.
• Roja (p. CLIV, CXCV, CCXV): a murit la Oravița pe 12 februarie 1847. În 1809 împărtășea „dihotomia ortografică” a lui Micu: litere latine în cărțile laice și școlare.
• Portrete: ilustrațiile volumului (p. 1385-1400) au portrete doar pentru Inochentie Micu-Klein, Șincai și Maior. Nu au portrete pentru Roja, Montan' sau Csokotis.

Adăugat pe 27.10: tabelul lui Șincai se vindea separat, ieftin

Gh. Șincai, prefața la Elementa linguae daco-romanae, Buda, 1805, în traducerea lui F. Fugariu, Școala Ardeleană, vol. I, Albatros, 1970, p. 347 (PDF p. 346; verificat pe imaginea paginii):

• Despre regulile din 1780: „puțin a lipsit de-n-am făcut limba daco-română asemănătoare limbii franceze, în ceea ce privește scrierea și citirea”. Aceasta e autocritica modelului francez (ç) al lui Micu și Șincai.
• Despre tabelul din Epistola către Lipszky (1804): „o Tabellă care învață modul de a scrie românește cu litere, atît cirilice, cît și latine; această Tabellă, dat fiind că se găsește de vînzare și poate fi procurată cu ușurință și ieftin, n-o mai reiau aici”.
• Pentru discuția despre cost: tabelul circula ca tipăritură separată și ieftină. Șincai invocă prețul mic ca motiv să nu-l mai retipărească. E singura mențiune explicită de preț legată de semn găsită până acum, dar e despre costul pentru cumpărător, nu despre costul literelor de plumb.

Volumul lui Fugariu (1970) cuprinde texte din 1779-1806 (Micu, Șincai) și nu are portrete.