Document de lucru: CORELARI.md

Corelări: ce înțelegem punând toate sursele cap la cap

Sinteză din 27 octombrie 2026. Am pus față în față:

Maior 1819 (sursă primară);
Boerescu 2014;
Cazimir 2006, citit acum integral;
documentele Academiei (1871, 1880, 1895, 1904);
scrisoarea Institutului de Lingvistică din 2003;
standardele ISO și Unicode;
raportul turcesc din 1928.

Trimiterile la Cazimir sunt la pagina tipărită.

1. ș și ț au fost ultima parte a trecerii la alfabetul latin, dar cea mai puțin disputată

Ce arată sursele, puse una lângă alta:

Când	Ce se întâmplă cu ш și ц	Sursa
1819	Soluția latină există deja: Maior scrie ş și ţ la Buda	Maior, p. 40, 44 (planșele 02-03)
1831-1846	Heliade înlocuiește treptat slovele în Curierul românesc: întâi cele cu formă sau sunet comun cu latina, apoi literele „hibride”. În 1846 mai rămăseseră 10 semne chirilice, printre ele ш și ц.	Cazimir p. 105-111 (verificat pe imagine)
1840-1855	În Moldova, Dacia literară (1840) și Propășirea (1844) folosesc ca litere latine doar d, e, m, n, z. România literară (1855) adaugă î, j, s, t. Literele ş și ţ încă lipsesc.	Cazimir p. 117
dec. 1850	Comisia Eforiei școlilor din Țara Românească introduce 19 litere latine, dar păstrează slovele ъ, ь, ч, ц, к, п, ш, ѵ, в. Deci în 1850 ш și ц erau încă chirilice în normele școlare.	Dragnev & Gumenâi p. 100 (verificat pe imagine)
1853, 1858	Tipărituri cu alfabet de tranziție păstrează ш și ц	Cercetarea web (Laurian 1853, Ioanid 1858)
1856	Eforia școlilor din Țara Românească adoptă literele latine, dar păstrează o singură slovă chirilică: ъ (pentru ă). Prin urmare, ш și ц fuseseră deja înlocuite în școli cu ş și ţ.	Cazimir p. 119 (verificat pe imagine); Boerescu p. 334
1860	Ordinul lui Ghica mai lasă două variante numai pentru aceste sunete: ş sau ss, ţ sau ts	Boerescu p. 333-334
1880	Academia: „se vor scrie totdéuna cu ş și ţ”. Cuvântul „totdeauna” închide variantele ss, ts, sc, ti și ç.	Analele 1880 (planșa 05)

Concluzie:

Ca grafie de tipar, ш și ц au rezistat aproape până la capăt, pentru că latina nu avea litere pentru aceste sunete.
Ca soluție, ş și ţ au fost acceptate destul de repede și fără mare dispută. Boerescu spune explicit că pentru sedilă „selecţia literelor s şi t pentru [ş] şi [ţ] nu a pus probleme speciale” (p. 344), pe când pentru [ă] și [î] soluțiile „s-au decantat treptat”.
Ultima slovă rămasă în 1856 nu a fost ш, ci ъ. Disputa pentru â și î a durat apoi până în 1993.

ș și ț au fost literele noi cele mai ușor de acceptat. Baza era evidentă: s și t latinești, plus alternanța urs/urși, frate/frați. Discuțiile n-au privit dacă ș și ț trebuie să existe. Au privit două lucruri: grafiile etimologice concurente (rezolvate între 1880 și 1904) și forma semnului (rezolvată în 2003).

2. Soluția a existat cu 40 de ani înainte să fie adoptată

Drumul ei:

Buda, 1819: Maior.
Transilvania: Maniu Montan' (1826) dă semnului forma de virguliță; Cipariu scoate în 1847 primul ziar cu litere latine.
București: Heliade, Biblia tipărită la Paris (1858); Eforia școlilor (1856-1858).
Statul: ordinul lui Ghica (1860).
Academia: 1880.

De ce a durat atât? Corelând sursele, ies două motive:

Soluția venea la pachet cu ortografiile etimologice ardelenești, considerate grele. În lista de argumente din 1838 (Ioan Rusu, Foaia pentru minte, rezumată de Cazimir la p. 102-103):
- un argument contra: „numai cei ce cunosc limba latină pot scrie corect cu litere latine”;
- un argument pro (nr. 7): „Adaptarea alfabetului latin la cerinţele fonetice ale limbii române se poate realiza cu ajutorul unor semne diacritice”. Deci ideea „literă latină + semn” era în dezbaterea publică încă din 1838.
Strategia lui Heliade, „Grăbeşte-te cu încetul!”, înlocuia slovele de la ușor la greu (Cazimir p. 104). Literele fără echivalent latin veneau ultimele.

3. Identitatea are trei straturi, și fiecare sursă îl arată pe altul

Stratul	Ce spun sursele
a) Latinitatea: originea	Maior: cu litere latine, cuvântului „i se văzu latina lui faţă” (Cazimir p. 100). Iancu Văcărescu, prin Heliade (1829): literele sunt cele prin care limba „poate să sugă laptele maicii sale latine” (p. 101). Abonații din Târgu Jiu (1844) vor „litere latine sau mai bine strămoşeşti” (p. 111). Dascălul din 1860: „Jos slova străină! sus litera străbună!” (p. 120). Kogălniceanu (1855): literele „vechilor noştri strămoşi” (p. 117). Maiorescu (1866): „latinitatea alfabetului nostru”.
b) Europa contra Răsăritului: geopolitica	Heliade (1862): slovele „ajunseseră a ne masca limba” și ne expuneau panslavismului (p. 101). Iancu Văcărescu, la Kiseleff: pentru cultura limbii „la răsărit sau la apus va alerga... dară la nord niciodată” (p. 101-102). Cazimir rezumă: pentru tineri, chirilica însemna „orientalism”, iar alfabetul latin „occidentalizare”, „demnitate şi emancipare” (p. 103).
c) Moda și modernitatea: sociologia	Teza originală a lui Cazimir: schimbarea alfabetului merge mână în mână cu schimbarea portului (de la ișlic la frac) și cu „dorul imitației”. Literele hibride din anii 1840 sunt „echivalentul tipografic al costumelor «ruso-turce»” (p. 108-109). Receptivitatea la nou depindea de sex, vârstă și clasă socială (tabelele de la p. 71-72 și 112-114). Curierul românesc folosea în 1847-1848 alfabete diferite în rubrici diferite: știrile cu o literă hibridă, foiletonul literar cu j latin (p. 112).

Contra-identitatea apare doar dacă citești sursele împreună:

Pentru tineri, slova era „străină”, iar litera latină „străbună”.
Pentru bătrâni era invers. Boierul Gheorghe Cantemir din Bacău (1861) refuza o adresă oficială scrisă cu litere latine („nici franţuzăşti, nici lătineşti...”) și numea literele noi „litere străine” (p. 121).
Satira lui Bolintineanu (Slovele chiriliene) și argumentul religios („papistașii”) arată aceeași ruptură (p. 118-119).

Identitatea a fost deci disputată, nu un consens. Chiar și între cititorii progresiști ai lui Heliade, votul din 1844 a fost de 616 la 27. În rest, consensul era „difuz și precar” (p. 110-111).

4. Semnul a fost de la început românesc, a primit apoi un nume francez și și-a recăpătat identitatea în 2003

An	Forma / numele	Sursa
1819	Maior: o jumătate de lunulă detașată sub s și t, diferită de sedila lipită a lui ç (se vede pe aceeași pagină)	planșa 03
1819	Csokotis: sedila franceză	Boerescu
1826	Maniu Montan': apostrof mic, desprins, sub literă (virguliță)	Boerescu p. 321, 327; ✔ originalul, p. 27 (BCU Iași, 30.10)
1866	Maiorescu: „Sedila este obştesce cunoscută din limba francesă”	Critice p. 214
1880	Academia: „cu sedila francesă”	planșa 05
1895	Academia: „sedilă francesă (,)”, desenată ca virgulă	planșa 06
1928	Turcii preiau ş „din română” și îl numesc „sedilli”	Elifbâ Raporu, p. 732
1987-1999	Standardele de calculator: același caracter pentru română și turcă	ISO 8859-2, Unicode 1.0-2.0
2003	„semn asemănător virgulei... şi nu cu sedilă”	Institutul de Lingvistică
2021	DOOM3: literele „s-au scris în trecut” cu sedilă	DOOM3

Ce înțelegem nou:

Numele „sedilă franceză” (1866-1895) cade exact în epoca francofilă descrisă de Cazimir. Semnul a primit numele modelului de modernitate, adică Franța, deși forma tipărită era deseori virguliță.
Regula din 2003 n-a inventat nimic. A formalizat o deosebire vizibilă deja la Maior în 1819 și o formă tipărită de Academie în 1895.
O buclă cauzală: ş-ul românesc a fost împrumutat de turci în 1928; și la ei, și la noi semnul se numea sedilă (nume venit din franceză), iar legea turcă a fixat forma lipită. Asta a contribuit ca standardele de calculator să trateze ş românesc și ş turcesc ca același caracter. De aici a pornit disputa din 1997-2003, rezolvată prin separare. Rezervă: legătura dintre 1928 și unificarea din standarde e o deducție. Niciun document de standardizare citit nu o spune explicit.

5. Formula câștigătoare: aspect latin, funcție fonetică

Sistemul	Cum scrie [ț] și [ș]	Principiul
Maior, 1819	ţ dacă vine din t latin (ţéra < terra), ç dacă vine din c (çiépa < cippus)	etimologic, cu semn
Societatea Academică, 1869-1871	fără semne: serpi, desertare („semnele... de prisos”)	etimologic pur
Pumnul (Bucovina)	s̄, t̄: bară deasupra literei (gramatica din 1864, p. 8 ✔)	fonetic pur
Ghica, 1860	ş / ss, ţ / ts	fonografic („semnul e un s mic”)
Academia, 1880-1904	„totdéuna” ş și ţ, indiferent de etimologie	literă latină + semn, folosită fonetic

ș și ț sunt un compromis. Forma vine din identitatea latină: litera de bază rămâne s și t. Folosirea vine din fonetică: un singur semn pentru un sunet, indiferent de originea cuvântului.

În 1880, ç-ul etimologic al lui Maior dispare. Cuvântul țeapă (din lat. cippus) se scrie de atunci cu ţ, deși vine dintr-un c latin.

6. Răspunsul rafinat la întrebarea „cine a decis?”

Un drum de 60 de ani, plus un epilog digital:

Petru Maior inventează și explică sistemul (1819), pe urmele lui Micu (ç, 1779) și Șincai (semnul sub s, 1804).
Tipografii ardeleni, cu Maniu Montan', dau semnului forma de virguliță (1826).
Cititorii lui Heliade votează alfabetul latin pentru Curierul de ambe sexe: 616 pentru, 27 contra (1844). Nu e un vot despre ș și ț, dar e singurul vot public pe tema alfabetului.
Eforia școlilor din Țara Românească introduce ş și ţ în școli (1856-1858).
Ion Ghica le face obligatorii în administrație (1860), încă cu variantele ss și ts.
Academia Română, prin Maiorescu, le face singura grafie, „totdeauna” (1880; confirmat în 1904).
Epilogul: standardizatorii (ASRO) și Institutul de Lingvistică (2003) stabilesc forma de virgulă.

6b. Literele hibride și semnul de sub literă

Verificarea mapării tale (vezi note/06 și planșa imagini/08) aduce o legătură nouă:

În Poesii noue de Bolliac (Tipografia lui Eliade, 1847), Boerescu găsește slovele chirilice џ și щ (=șt) „cu sedile”.
Semnul românesc de sub s și t a migrat, deci, și pe litere chirilice în perioada de tranziție. Heliade experimenta în aceeași tipografie cu hibrizi pentru ф, ж și р.
Literele hibride sunt singurele creații tipografice proprii ale tranziției care n-au supraviețuit: Unicode le-a refuzat în 2024 ca „variante de glif”.
ș și ț, inventate tot ca soluție de tranziție, au devenit în schimb litere de sine stătătoare, cu coduri proprii din 1999.

6c. Cum folosește Maior semnul în practică (1819)

Din OCR-ul Dialogului (vezi anexa „Semnul lui Maior în Dialog”, verificat parțial pe imagine):

[ș] înainte de i rămâne aproape mereu nemarcat: si de 295 de ori, și de câteva ori.
ţ e mult mai frecvent decât ş (127 față de 27 de apariții), dar neconsecvent: mulți/multi, toți/toti alternează, exact „saepe subnotatur” din § 18.
ç apare unde latina are c (puçin, façia).

În 1819, semnul era un instrument de lectură folosit după nevoie. Trecerea la regula „totdeauna ş și ţ” e decizia Academiei din 1880, care a transformat un semn opțional într-o literă obligatorie.

6d. Ce aduce manualul de paleografie (Dragnev & Gumenâi, Chișinău, 2003), cap. VI

Intervalul în care ş și ţ au intrat în școli se restrânge la 1850-1856.

În decembrie 1850, Eforia păstra încă ш și ц.
În februarie 1856 mai rămăsese o singură slovă: ъ, după Cazimir, p. 119. Verificat pe 30.10 pe imaginea paginilor, la Cazimir (p. 119) și la Dragnev & Gumenâi (p. 100) ✔.

Date noi, care nu apar în celelalte surse:

1833, Transilvania: o ordonanță a guvernului cere preoților români să întocmească actele cu litere latine.
10 august 1859: partea oficială a Monitorului Țării Românești începe să apară cu litere latine.
4 noiembrie 1859: Consiliul de miniștri hotărăște tipărirea integrală a Monitorului cu litere latine.
Basarabia: chirilica rămâne până în jurul anului 1918, apoi revine până la legea din 31 august 1989.

Contradicții de notat:

Tema	Dragnev & Gumenâi	Celelalte surse
Decretul Eforiei pentru grafia exclusiv latină	1857	23 octombrie 1858 (Cazimir p. 119, Boerescu p. 147)
Ordinul lui Ghica (8 februarie 1860)	„folosirea exclusivă a alfabetului latin în cancelariile Principatelor”	Boerescu, după textul reprodus din Monitorul: obligatoriu pentru copiștii Ministerului de Interne, cu ss/ts admise alături de ş/ţ

Identitatea, la autorii din Chișinău:

Pentru Școala Ardeleană, alfabetul latin era „considerat alfabet al strămoșilor”.
Luca Stroici (1593) e „primul cărturar moldovean care a încercat să demonstreze romanitatea neamului său”.
Capitolul se încheie cu legătura „cu civilizația occidentală”.

E aceeași lectură identitară ca la Cazimir, aici din perspectiva Republicii Moldova, unde trecerea s-a încheiat abia în 1989. Despre semnul de sub s și t, cartea nu spune nimic.

7. Întrebări noi, apărute din corelare

Ce litere exacte conține alfabetul Eforiei din 1856, cu singura slovă ъ? Avem descrierile lui Cazimir și Dragnev & Gumenâi. Știm acum că în 1850 ш și ц erau încă chirilice, deci ş și ţ au intrat între 1850 și 1856. Originalul ar arăta ce formă avea ş în școlile din Țara Românească înainte de 1860.
Lista celor 10 semne chirilice din 1846 (Cazimir p. 111): a fost verificată pe imagine, dar ar trebui confirmată într-un exemplar din Curierul românesc.
Cum se scria [ș] în Organul luminărei al lui Cipariu (1847-1848)? A fost primul ziar cu litere latine, deci veriga dintre Transilvania și Țara Românească.
De ce Ghica (1860) a acceptat ss și ts? Boerescu leagă asta de mitul „semnul e un s mic”. Merită verificat dacă alte acte administrative au urmat această variantă.
E documentată undeva legătura dintre ş-ul turcesc din 1928 și unificarea din standardele de calculator? De căutat în discuțiile din grupul ISO WG2 de la sfârșitul anilor 1990.

8. Tipar, stat și oameni: corelații noi (27.10; detalii în note/09-11)

Corectorul a fost ortograful. Șincai (corector, 1804-1805) și Maior (revizor regal, 1809-1821) au inventat semnul exact acolo unde controlau tiparul: la Tipografia Universității din Buda, o instituție de stat habsburgică ✔. Maior se laudă că acolo s-a schimbat ortografia unor cărți chirilice „fără ca cititorii să observe” ✔ (Orthographia, p. 5, §9). Puterea lui nu era legală, ci tipografică.
Statul a confirmat ce inventase tiparul, cu o întârziere de 60-90 de ani: Maior 1819, Ghica 1860, decret regal 1881 (școli), decret regal 1907 (toate autoritățile) ✔. Ca formă, legea a spus mereu „sedila francesă”, dar tiparul românesc a desenat-o ca virgulă (1895, 1904) ✔.
Forma s-a schimbat după locul în care se tipărea, nu după decizii: lunula la Buda, sedila la Viena, apostroful și virgula la Sibiu și Iași. Când tehnologia a impus sedila (plumbul cu ç, apoi ISO 8859-2 în 1987), virgula a trebuit decisă explicit, în 2003 și 2006.
Ardealul, patria literelor, le-a abandonat temporar. Cipariu (Blaj, 1860-1866) a renunțat la „cedilele sub c, d, t, s”, recunoscând că sunt ale lui Maior ✔. Literele s-au întors prin Academia de la București: revista ASTREI, Transilvania, trece la ortografia Academiei din ianuarie 1890 ✔.
Ținta Școlii Ardelene se vede în biografii: preoți greco-catolici formați la Roma și Viena au inventat literele; laici de la 1848, formați la Paris și Berlin, le-au adoptat; Maiorescu, conservator, le-a salvat. Nu e o temă de partid, ci un consens latinist în care ruptura a fost între etimologiști și foneticiști.
Teoria costului (literele de tipar erau scumpe) nu explică existența semnului: grupurile de litere sh, ss, ts nu costau nimic în plus, iar cărturarii au ales litera nouă. Explică însă forma. Formula: identitatea a hotărât că există semnul, tipografia a hotărât cum arată.